Deși am văzut tone de seriale la viața mea, dintr-un motiv sau altul, nu am reușit niciodată să mă lipesc de South Park. În afară de câteva episoade etalon, cum ar fi saga dedicată Black Friday-ului și stupidului ‘’Război al consolelor’’, precum și cel despre World of Warcraft – altă chestie cu care nu am avut niciodată vreo treabă; de fapt, ce știu eu despre jocuri în general? – și episodul care se leagă direct de acest joc, South Park s-a încăpățânat să mă ocolească. Totuși, l-am apreciat din totdeauna de la distanță. Nu numai din prisma umorului, ci și datorită importanței acestui serial. De fiecare dată când are loc un eveniment major, toată lumea așteaptă să vadă cum reacționează South Park.

În fine, tot ce voiam să accentuez într-un mod inutil de elaborat este că experiența mea cu serialul se apropie de zero. Din acest motiv, să nu vă așteptați la analize și comparații comprehensive dintre serial și joc, pentru că nu am avut cum să prind majoritatea referințelor. În schimb, vă pot spune dacă este bun ca joc și dacă un outsider se poate bucura de el la fel de mult ca un connoisseur.

Francize

South Park: The Fractured But Whole începe fix unde s-a terminat ultima interație, cu o bătălie medievală care servește ca un fel de mini-tutorial. Jocul se desprinde rapid de povestea predecesorului și ți se prezintă noua premisă – pisicile din cartier au început, rând pe rând, să dispară în mod misterios și Cartman înființează o facțiune de super-eroi pentru a-l prinde pe ciorditorul de feline. De fapt, mă scuzați, pentru că ăsta e doar un pretext pentru a atrage atenția. În realitate, încercând să profite de presupusa (și dureros de apropiata de realitate) tendință a Netflix-ului de a accepta orice idee de serial, Cartman schițează un întreg univers original de super-eroi care vrea să fie transformată într-o franciză de serviciul de streaming. Evident, lucrurile nu merg bine și grupul se separă în două facțiuni separate din cauza unor neînțelegeri legate de cine și câte filme/seriale primește.

Aici intervii tu, The New Kid (care s-a mutat în oraș în urmă cu trei ani, dar mă rog). După ce-ți alegi prima clasă – Brutalist, Elementalist, Cyborg, cu opțiunea de a te specializa mai târziu –  ești însărcinat cu promovarea brandului viitoarei francize. Cum faci asta? Prin selfieuri cu localnicii postate pe Coonstagram, desigur. Unii ți le vor oferi gratis, alții îți vor cere mici favoruri în schimbul lor. Ca un milenial devorator de avocado ce sunt, mi-am petrecut primele trei ore de joacă făcând selfieuri cu tot ce prindeam, indiferent dacă îmi avansau progresul poveste sau nu.

Ținând cont că SPTFB este practic un episod de dimensiunea unui joc, dezvoltatorii sunt nevoiți să pună foarte mult accent pe prezentare și detalii. Din fericire, jocul excelează din acest punct de vedere. Locațiile sunt autentice și pline de elemente executate perfect care se potrivesc cu acest univers. Segmentele introductive pentru clase și personaje sunt exact în temă. Ocazional, în timpul unei bătăi tensionate cu băieți de clasa a șasea, combatanții se mută de pe stradă pe trotuar pentru a lăsa o mașină să treacă.  Până și pietonii pe lângă care treceam în mod absent mi-au trântit câte o replica care m-a făcut să mă tăvălesc pe jos de râs. Așadar, lumea este vie și înțesată de personajele excentrice și situațiile cu care ne-a familiarizat serialul.

Eroii de care avem nevoie

Orașul în sine este plin de activități și minigame-uri care te vor ajuta să progresezi și să-ți îmbunătățești caracterul. Fără să exagerez, absolut TOT ce faci în jocul ăsta vine cu propria bară de progres. Craftezi o bombă biologică formată din fecalele tale? Felicitări, ai împins bara de leveling cu câțiva milimetri. Ai mai găsit un poster yaoi pentru Craig? Numai bine, ai mai făcut un pas spre fascinanta lume a colecționarilor de hentai. Ai făcut un selfie cu un bătrân de la azil? Motiv de sărbătoare, ai avansat la level 2 influencer (am chicotit ca o școlăriță prima data când mi-a apărut prompt-ul respectiv). Jocul te încurajează constant să deviezi de la cursul normal și să explorezi, să întorci casele localnicilor cu susul în jos, să interacționezi cu personajele, să verifici toate cotloanele obscure pentru burittouri și așa mai departe. Nu am mai simțit un impuls atât de puternic de a explora lumea unui joc de când am pus mâna pe Deus Ex.