Prin Street Fighter II și toate edițiile speciale lansate ulterior, Capcom încearcă să răspundă la câteva dintre cele mai importante întrebări din istoria post-naționalistă a omenirii: dacă s-ar bate un karateka din Japonia cu un boxer din SUA, cine ar câștiga? Ar putea o chinezoaică agilă să-l învingă pe sovieticul supradimensionat care își injectează steroizi? Oare geto-dacii sunt cei care au descoperit electricitatea sau ar trebui să i se atribuie meritele unui brazilian obez cu tendințe canibale care își electrocutează victimele cu propriile surse de energie?

Din fericire, în prezent suntem suficient de evoluați pentru a fi scăpat de îndelungile discuții de tip ”Fac pariu că Arnold l-ar bate pe Van Damme” și, dacă unul dintre cei mai decorați boxeri din istorie s-ar confrunta cu un luptător prolific din MMA, probabil că meciul ar fi un eșec financiar colosal pentru că nu s-ar mai bucura de atenția publicului educat de astăzi. Cu toate acestea, Nintendo nu vrea ca noi să uităm de această perioadă de aur a dialecticii despre lupte și ne oferă Street Fighter II pre-instalat în pachetul SNES Classic Mini (citește aici review-ul consolei), în ediția Turbo: Hyper Fighting.

Introducere și Context

Deși Street Fighter II Turbo este considerat unul dintre cele mai bune jocuri de lupte din istoria genului, a primit note impresionante din partea criticilor și s-a bucurat de lansări pe toate platformele importante de la începutul anilor 1990, experiența mea legată de serie este foarte limitată. Atunci când eram elev prin clasa a doua și dețineam un minunat ”Terminator 2” (clonă NES), îmi amintesc destul de clar că am petrecut câteva după-amiezi alături de o portare/adaptare stângace a jocului, realizată de anumiți hackeri/pirați pentru a se mula pe specificațiile tehnice inferioare ale generației pe 8 biți.

La vremea respectivă nu aveam termen de comparație, nu aveam cunoștință despre existența unui joc original net superior, dar mă distram de minune întinzându-mi brațele pentru a doborî adversarii prin intermediul indianului Dhalism. Ulterior, am avut ocazia de a încerca doar Street Fighter IV pe PC și PS4,  am vizionat clipuri de pe YouTube cu și despre acest al doilea titlu, însă nu m-am bucurat niciodată de experiența autentică SNES.

Din fericire, Nintendo s-a gândit și la copiii vitregiți de perioada tranziției post-comuniste și a avut grijă să adauge opera celor de la Namco într-un loc de cinste în colecția SNES Classic Mini.

Vestea bună este că m-am bucurat de Street Fighter II Turbo: Hyper Fighting fără a avea sentimente puternice de nostalgie și în lipsa unor experiențe profunde cu jocul sau seria. Am petrecut foarte mult timp jucând titluri din seria Mortal Kombat, dar am neglijat aproape complet franciza Capcom. În copilărie jucam Teenage Mutant Ninja Turtles: Tournament Fighters, în pre-adolescență am descoperit Mortal Kombat și Virtua Fighter 2, iar pe parcurs am devenit un urmăritor ocazional al lansărilor Midway (am terminat de câteva ori Mortal Kombat vs. DC Universe pe Xbox 360 și am testat Mortal Kombat X pe PlayStation 4). Prin urmare, am privit Street Fighter II prin ochii unui neinițiat care îl descoperă cu adevărat pentru prima dată.

Vestea proastă este că lipsa mea de experiență și gradul meu de nepricepere au marcat întreaga imersiune, iar fiecare combo sau mișcare specială pe care am declanșat-o a reprezentat rezultatul unui hazard. Pe românește, am petrecut majoritatea timpului apăsând butoane la nimereală și încercând să exploatez comportamentul calculatorului: mi-a luat ceva timp să dezvolt elemente minimale de tactică în relație cu anumiți luptători și numărul de mișcări pe care eram capabil să le reproduc la comandă a rămas redus.

Fiind lipsit de prejudecăți sau amintiri frumoase, am plonjat în universul Street Fighter II alături de corpolentul wrestler sovietic Zangief. Am fost fascinat fizicul lui impunător și de creasta în stil Mr. T, am apreciat faptul că este cel mai apropiat de țara mea natală din punct de vedere geografic, dar m-a amuzat și ignoranța Capcom de a permite ca numele statului de proveniență să rămână URSS, deși jocul a fost lansat în 1993!

Modul pe care l-am selectat inițial a fost Turbo cu 4 stele (cel mai rapid posibil) și am avut parte de o primă luptă împotriva indianului yoghin Dhalism. Spre încântarea mea, am reușit să îl înving în 3 runde și să execut un piledriver spectaculos fără a fi sigur pe care dintre butoane am apăsat. Apoi am văzut fața vânătă și însângerată a oponentului într-un colaj fotografic mirific, după care am efectuat o deplasare în Japonia pentru a-l înfrunta pe karatistul Ryu.

La asta se rezumă seria Street Fighter: călătorești în jurul lumii, te bați cu reprezentanți stereotipizați ai unor state și/sau regiuni și îți desfășori mereu activitatea în public, alături de indivizi suspect de entuziasmați de violența care îi înconjoară.

Deși în a doua luptă mă așteptam din nou la un act de dominație sovietică prin forță brută, am pierdut în două runde fără a fi înțeles exact ce s-a întâmplat și ce nu a mers bine (cu această ocazie, i-a venit rândul dragului meu prieten cu creastă să își afișeze figura lovită și însângerată). Evident, am ținut neapărat să obțin revanșa față de karatist și mi-am spus că voi încerca să fiu mai bun – ba chiar am trișat și am căutat câteva manevre și combinații de butoane pe internet (un gest scandalos și de neconceput pentru standardele puritane din 1993, când totul se baza pe descoperire și învățare).

Vestea bună este că am fost mai bun decât la încercarea anterioară. Vestea proastă este că Ryu m-a învins din nou: Zangief nu putea sări suficient de repede pentru a evita seria de hadoukenuri (denumit generic de către mine, ”valul țestoasei”), iar japonezul karatist nu a fost deloc iertător în execuția succesiunilor de manevre. Cu alte cuvinte, m-am văzut înfrânt de două ori în mai puțin de un minut.

A fost momentul când am decis să încerc succesiv toate cele 12 personaje, în speranța că Ryu își va găsi nașul. Spre rușinea mea, am avut parte de 12 eșecuri succesive, reușind performanța de a câștiga câte o rundă doar cu luptători agili precum micuța chinezoaică Chun-Li și impunătorul bătăuș cu pelerină M. Bison.

Abia atunci am realizat că ar trebui să îmi asum rușinea de a schimba nivelul de dificultate: am resetat consola, am reintrat în joc și am trecut pe modul ”easy”.

Situația s-a schimbat în mod radical odată ce mi-am transformat oponenții în saci de box anemici. L-am cooptat din nou pe Zangief și m-am distrat pe tot parcursul turneului în timp ce câștigam toate luptele și experimentam manevre noi prin combinații de butoane. Am avut dificultăți doar în confruntările cu spaniolul Vega (un hibrid interesant de Wolverine din X-Men și Casey din Teenage Mutant Ninja Turtles, care cumva nu a devenit niciodată subiectul unei acțiuni în instanță) și răufăcătorul principal al seriei, M. Bison (un fel de Shinnok, dar cu mai puține puteri supranaturale).

Important este totuși că am terminat jocul pentru prima dată și am primit un mesaj care mă felicita pentru performanță, dar mă încuraja să încerc gradele mai mari de dificultate. Evident, nu acesta este finalul cel mai bun dintre cele posibile, dar nici nu am răbdarea de a juca Street Fighter timp de câteva luni de zile doar pentru a avea parte de un mesaj mai bun care poate fi găsit oricum într-un screenshot de pe internet (sau poate că nu apreciez suficient de tare micile satisfacții lipsite de sens pe care le simțim la finalul unor munci sisifice).

În orice caz, am decis să încerc și modul de joc ”normal” și lipsit de avantajele ”turbo”.

Experiența nu se schimbă în mod radical sau dramatic, dar încetineala este un prilej bun pentru a exersa combo-urile și tacticile. Am descoperit, spre exemplu, că boxerul Balrog (realizat după chipul și asemănarea lui Mike Tyson) nu trebuie provocat în schimburi de pumni și cea mai bună strategie împotriva lui este aceea de a-i ținti picioarele (ceea ce este oarecum evident în teorie). De asemenea, yoghinul Dhalism are alonja cea mai mare, ceea ce îl face vulnerabil la lupta din apropiere. Iar Ken și Ryu, lansatori de hadoukenuri prin excelență, pot fi învinși cel mai ușor de luptătorii agili, care le pot evita atacurile spontane. Dar, din nou, cineva cu un stil de joc diferit ar putea identifica metode complet diferite de ale mele – și cumva tot farmecul acestui gen de jocuri este găsit în multitudinea de abordări și stiluri care se ciocnesc în bătălii epice, dar cu o durată maximă de 99 de secunde.

Impresiile mele generale nu sunt neapărat la nivelul laudelor prezentate de către critici. Pot să înțeleg că jocul a fost influent în perioada lui de glorie și a generat o întreagă serie de copii și clone care au ajutat genul să progreseze. Mai mult, apreciez efectele vizuale de pe fundal și atenția pe care producătorii au avut-o pentru detalii specifice fiecărei regiuni a lumii unde se desfășoară luptele. Grafica a îmbătrânit foarte bine, păstrându-și un oarecare șarm specific desenelor animate.

Cu alte cuvinte, sunt de acord că este un joc excelent care își are locul în topurile anilor 1990 și care își merită locul în colecția SNES Classic Mini. Dar nu îl consider mai bun decât Mortal Kombat și aș prefera oricând să o agăț pe Sonya Blade (prin intermediul cârligului lui Scorpion). Nu neg posibilitatea ca impresia mea să fie bazată strict pe experiențe anterioare glorificate, iar preferința pentru Street Fighter este un gust dobândit pentru care nu am muncit suficient de mult. Dar sistemul de combo-uri din franciza Capcom nu m-a atras la fel de tare precum corespondentul lui din jocurile Midway și nu cred că atmosfera relaxată și veselă într-o competiție internațională de lupte nu poate concura cu mitologia Mortal Kombat. De gustibus disputandum.

Jucând Street Fighter II Turbo: Hyper Fighting timp de 2 ore, am reușit să descopăr filosofia care se ascunde în spatele său: indiferent cât de bun ești și cât de mulți oponenți reușești să înfrângi, nu vei scăpa de lupta cu tine însuți.

Inevitabil, oglindirea ta își va face apariția pe parcurs și te va pune la încercare pentru a-ți demonstra nivelul de autodepășire. În fond, ce rost are să îți etalezi abilitățile față de alții, cât timp tu ești într-o divizie proprie și te poți compara doar cu propriile puteri și slăbiciuni? Prin prezenta ediție de Street Fighter II, Capcom își propune să ne predea această bucată înțeleaptă de filosofie estică, sub pretextul că ne putem distra cu prietenii la petreceri și avem în sfârșit ocazia să vedem o luptă între clona lui Mike Tyson și un karatist deținător de centură neagră. Prin ignoranța și superficialitatea noastră, devenim învățăceii unei școli antice de gândire și intrăm inconștient într-o stare de reflecție profundă asupra sinelui.

Iar rezultatul se poate manifesta și în viața de zi cu zi, conform reputatului jurist Jack Thompson. Nu sunt sigur dacă are dreptate, dar cumva mi s-a deschis apetitul pentru vandalizat mașini, spart ziduri de cărămidă că pumnii și distrus butoaie… dar toate acestea se vor întâmpla doar în rundele bonus dintre confruntări de tip ”rocker vs manelist”, ”român vs ungur”, ”credincios vs ateu” și ”pesedist vs tefelist” pe care le urmăresc fără voința mea atunci când deschid televizorul sau citesc noutățile de pe Facebook. Varianta modernă a luptelor interetnice, interrasiale, interreligioase, intersexuale și interculturale este reflectată cu mare succes în divertismentul modern și, indiferent de partea în care ne aflăm, ne alimentează cu succes prejudecățile și convingerile.

Oricât de civilizați și educați pretindem că suntem, nu putem nega gradul de preocupare pe care îl avem pentru subiecte de tip ”Cine ar bate dintre X și Y?”. Din fericire, Street Fighter II ne oferă alternativa de a muta confruntările într-un spațiu virtual, unde se consumă printr-o competiție de apăsat frenetic pe butoane. Prin urmare, data viitoare când voi avea curiozitatea de a afla dacă pot obține dominația mondială pentru poporul chinez, voi porni SNES Classic Mini și voi pleca în turneu alături de Chun-Li. Există satisfacție mai mare decât aceea de a înfrânge forțele musculoase ale imperialismului cu pumnii clasei muncitoare? Voi să-mi spuneți!

NOTA: 7.5

+ Fidel originalului printr-o emulare de calitate
+ Grafica a îmbătrânit bine
+ Mecanica de joc provoacă dependență
+ Modul ”Versus” îl face ideal pentru petreceri

– Neprietenos și neiertător cu începătorii, chiar și la o dificultate mică
– Personaje stereotipizate și erori istorice/geografice
– Fir narativ aproape inexistent, care te face să-ți pui întrebări existențiale despre turneu

Testat pe: SNES Classic Mini
Disponibil pe: SNES Classic Mini, SNES, Nintendo Switch, Sega Genesis, Arcade
Producător: Capcom
Distribuitor: Nintendo
Data Lansării: Decembrie 1992(SNES), Septembrie 2017(SNESCM)