Pentru mine și alte milioane de copii ai anilor 1980 și 1990, instalatorul Italian mustăcios Mario reprezintă primul contact cu lumea jocurilor video. Povestea mea începe în ziua de Crăciun a anului 1998, când am primit un Terminator 2, celebra clonă a sistemului NES. La vremea respectivă era tot ceea ce ”Moș Crăciun” îmi putea cumpăra într-un mic oraș de provincie, dar era prima dată când aveam de a face cu o formă interactivă de divertisment digital.

Sigur, până atunci mai încercasem sisteme de tip arcade (am amintiri plăcute legate de un bâlci municipal unde au fost aduse cabinete voluminoase cu jocurile Pac-Man, Out Run, Robocop, Terminator 2, Final Fight, Snow Bros și X-Men) și îl mai privisem ocazional pe vărul meu cum se joacă pe un CIP-03 (copie românească de ZX Spectrum care citea casete audio și putea fi programat printr-o versiune de BASIC). Dar prima mea experiență individuală cu un joc s-a produs în noaptea zilei de 24 decembrie, pe când aveam doar 6 ani și mult timp pentru explorarea lumii casetelor galbene.

Probabil că, dacă m-aș fi născut într-un stat din Europa de vest, cadoul meu ar fi constat într-un Nintendo 64 și aș fi fost aruncat direct într-un univers tridimensional. Dar până și dificultățile și lipsurile din timpul tranziției către ”democrație originală” s-au dovedit a fi benefice: am avut ocazia de a învăța despre istoria jocurilor video și am pornit la drum cu unul dintre cele mai apreciate și influente titluri din istorie.

Însă Super Mario Bros a reprezentat pentru mine introducerea în lumea jocurilor și mi-a predat concepte de bază despre structură, poveste, tipurile de niveluri și personaje. Înainte de a mi se preda basmul ca specie a genului epic la orele de limba română, am avut ocazia de a învăța câteva dintre elemente din legendarul joc Nintendo.

În plus, experiența mea a fost marcată de o multitudine de încercări și drumuri inițiatice. Nu voi uita niciodată felul cum m-am chinuit timp de 2-3 zile să termin primul nivel și mi se întâmpla destul de des să nu reușesc să sar peste prima prăpastie. Într-o manieră profetică, aveam tendința să  dau din mâini, să întorc și să învârt de controller de parcă l-ar ajuta pe Mario să sară mai mult. Încă nu descoperisem combinațiile de butoane, nu știam că sistemul de sărituri se bazează pe avânt și m-am bucurat nespus atunci când am găsit țeava verde care mă duce în subteran și mă scutește de prăpastie. În termeni gameristici, am avut o copilărie cu adevărat magică și trăiam într-o bulă unde nu aveam nicio idee de existența a ceva mai bun de atât.

Primul Contact cu Super Mario World

Prin clasa a 10-a, într-o noapte când vizionam aiurea clipuri amuzante pe o versiune rudimentară de YouTube, am găsit ceva care mi-a stârnit curiozitatea. Se numea ”An Angry Nerd Christmas Carol” și prezenta un tocilar nervos care juca ”Home Alone 2: Lost in New York” pe un sistem de care nu auzisem până atunci. Eram însă familiarizat cu adaptarea gameristică a filmului cu Macaulay Culkin pentru că am avut experiențe atât de proaste cu jocul  încât l-am convins pe tata să meargă la magazin și să îl schimbe cu orice altceva (pe atunci avea o înțelegere specială cu unul dintre comercianți și dispuneam de luxul de a opri doar ceea ce testam și îmi era pe plac). Am fost captivat de pasiunea pe care un adult putea să o aibă pentru jocuri și, la finalul episodului, am privit cu fascinație cele câteva câteva secunde când decide să joace Super Mario World (povestea este că renunță la jocuri proaste pentru a se bucura de experiențe plăcute). A fost momentul când m-am întrebat ”Cum de nu am aflat despre asta până acum?”.

Ei bine, oricât de greu ar fi de crezut, până în 2009 nu am avut nicio idee despre existența Super Mario World sau despre titluri cu instalatorul Italian care nu se numesc Mario Bros (varianta arcade), Super Mario Bros sau Donkey Kong. Am devenit totuși un mare fan al lui James Rolfe și a seriei care l-a consacrat (The Angry Video Game Nerd) și fiecare episod reprezenta pentru mine o lecție de istorie introductivă în divertismentul digital vestic. Pe scurt, aveam ocazia de a redescoperi jocuri pe care le jucasem pe Terminator 2, sau aflam despre ceea ce am ratat în copilăria mea. Era visul oricărui adolescent aflat în pragul majoratului și nesigur de lumea adultă în care urma să pășească!

Urmărind Angry Video Games Nerd, am ajuns să îmi cumpăr un NES, un SNES și un Gamecube, în ideea că îmi voi construi propria colecție de obiecte istorice. Și cum jocurile din seria Mario au fost mereu titluri de lansare pentru consolele Nintendo, am intrat în posesia jocurilor fără a avea alte dificultăți în afara celor financiare. Un an mai târziu, deja aveam trilogia Super Mario Bros pentru NES și o copie de Super Mario World, iar faptul că îmi doream să colecționez astfel de ”copilării” îmi cam exaspera părinții.