Skulls of the Shogun este unul dintre jocurile irigate de esenţe tari, dar păstrate în sticluţe mici, asemenea celor mai potente substanţe. Vorbesc despre un joc ce zgârie cu fineţe tensiunea superficială aflată între atmosfera plină de umor negru şi oceanul strategic în care te aruncă gameplay-ul: un joc uşor de înţeles, dar greu de stăpânit. Redus la absurd, Skulls of the Shogun este un TBS radial – un fel de Heroes of Might and Magic influenţat de mitologia japoneză –, a cărui acţiune tactică se desfăşoară în totalitate pe o hartă minusculă, la întretăierea circumferinţelor unor cercuri. Cu siguranţă gameplay-ul inedit necesită câteva explicaţii suplimentare, pe care le voi aduce imediat ce fac un popas în dreptul poveştii nostime.

Să spui că SotS se „inspiră” din arta şi cultura niponă e puţin cam mult, căci jocul celor de la 17-BIT nu se ia niciodată în serios, preferând o abordare caricaturală. Premisa este pe cât de simplă, pe atât de tragicomică: Akamoto, un general samurai mustăcios şi scheletic, îşi vede uzurpată poziţia onorabilă din viaţa de apoi, aşa că porneşte o campanie agresivă împotriva impostorilor. Lui Akamoto i se alătură alţi războinici osoşi, dornici de răzbunare şi glorie post-mortem, pe parcursul unei campanii de aproximativ 15 ore. Prin urmare, Skulls of the Shogun începe să prindă conturul unui joc bogat în conţinut, cu un storyline original şi o interpretare aparte a mecanicii clasice TBS. Dar este producţia 17-BIT numai cranii şi katane roz, sau elementele constitutive sunt ceva mai rudimentare – dacă nu chiar defectuoase – odată ce copertina primei impresii este înlăturată?

Îşi aduce cineva aminte dezgustătorul ‘bone meal’ din seria Elder Scrolls? Sigur că vi-l amintiţi, din moment ce jumătate dintre cei care citesc acest review au jucat (ori încă mai joacă) Skyrim. Oricum, nu despre TES este vorba acum, ci despre Skulls of the Shogun şi apetitul sau insaţiabil pentru cranii. Acţiunea jocului se desfăşoară relativ simplu şi orbitează în jurul consumului de scăfârlii osificate. Fiecare unitate din jurul generalului Akamoto dispune de o rază circulară în care poate acţiona. Astfel, deplasarea nu este condiţionată de un număr specific de puncte de acţiune, iar aria cercului rămasă după ce unitatea respectivă primeşte un ordin poate fi utilizată la sfârşitul mişcării. SotS aduce un sistem nou în peisaj, ceea ce bucură fanii strategiilor pe ture. În plus, fiindcă ediţia Bone-A-Fide (disponibilă pe PC prin Steam) păstrează integral conceptul celei disponibile pe consolă, controlul beneficiază de suport complet pentru gamepad-ul Xbox 360. Revenind pe câmpul de luptă, importanţa gestionării fiecărui minion nipon – fie el melee, ranged sau magic – este primordială, căci numărul de ordine disponibile per tură este de maximum cinci. În cazul unei erori de judecată, orice ordin poate fi schimbat înainte de punerea lui în aplicare, deschizând o „fereastră tactică” condiţionată numai de viteza gândirii jucătorului. Practic, cu cât te mişti mai repede, cu atât scorul final va fi mai mare. Datorită conceptului excelent din spatele gameplay-ului, Skulls aşază plus peste plus, până când micile detalii devin un tot unitar – altfel spus, însăşi fundaţia mecanicii TBS, şi nu excepţiile. Or, cu The Banner Saga prin zonă, orice avantaj contează…

Unităţile sunt împărţite în trei categorii cu roluri distincte. La bază se află infanteria, compusă din arcaşi, cavalerie şi samurai pedestraşi. Fiind scheletul armatei Shogun-ului răposat, aceasta funcţionează cel mai bine în atacurile şoc, respectiv în defensivă, formând „ziduri” denumite Spirit Walls. De exemplu, un plan tipic de atac include poziţionarea a trei samurai într-un Spirit Wall, cu cel puţin un arcaş ascuns în tufele de bambus din ariergardă şi doi călăreţi gata să şarjeze flancurile generalului inamic. Tot infanteria este cea care bântuie parcelele de orez şi sanctuarele, cu scopul acumulării de resurse folosite în recrutarea noilor trupe. A doua categorie de unităţi este compusă din Călugări (Monks) cu puteri magice, ce variază de la vindecare la vrăji distructive elementale. Dependenţi în totalitate de posesiunea sanctuarului de unde au fost recrutaţi, Călugării sunt o forţă de temut pe câmpul de luptă şi trebuie folosiţi responsabil. Ultima şi poate cea mai importantă categorie (dacă îmi permiteţi utilizarea termenului) include o singură unitate: Akamoto.