Iar posibilitățile de exprimare continuă să se diversifice pe tot parcursul aventurii. De exemplu, în funcţie de ce armă foloseşti mai des, acel supravieţuitor va învăţa să o folosească din ce în ce mai bine. Crezi că o situaţie cere o armă de dimensiuni mari – de grup, nu-i nimic; preiei controlul prietenului de lângă tine, care are una, şi continui cu el. Ai salvat un mecanic sau un doctor? Bucură-te şi ţine-i în bază, tocmai ce ţi-ai făcut viaţa mai uşoară. În acelaşi timp, trage să construiești un atelier sau un „cabinet” medical. Resursele din zonă au început să se termine? Poate e momentul să schimbi locaţia bazei – uşor de spus, greu de făcut. Şi aşa mai departe.

 
Un gameplay atât de complex, în compania unui sistem de salvare atât de necruţător, e imposibil să nu fie din loc în loc şi frustrant, nu? Ei bine nu, şi asta pentru că SoD are bunul simţ să-ţi explice de la început că e un joc, dar şi care sunt regulile de bază pentru a supravieţui. În plus, nu te trişează aproape niciodată, aşa cum am văzut că o fac majoritatea celorlalte titluri survival. Şi am tot jucat din astea. Nu vei găsi o porţiune la fel de înaltă ca alta, pe care să nu o poţi escalada, zombii nu devin mai puternici mai mulţi sau mai deştepţi peste noapte, sau după cum cere misiunea/locaţia, nu există ziduri invizibile etc. Apropo de film, cum dracu’ reuşesc oamenii de acolo să parcheze întotdeauna la un kilometru de locul în care caută… ce caută ei? Cu surprindere am descoperit că în SoD, dacă un depozit are o uşă suficient de mare, poţi să intri cu maşina direct în el. Aşa cum e şi normal. Şi cu toate astea, pentru că până de curând nici nu visam să pot face aşa ceva în jocurile de gen, mi s-a părut aşa un lucru cool. Parcă mă aşteptam ca în orice moment maşina să se oprească a prost într-un perete invizibil. Sunt convins că dacă arhitectura locală ar fi impus clădiri cu pereţi de sticlă ai fi putut la fel de bine să parchezi maşina direct în magazine.

 
Au avut grijă ca până şi cutscene-urile să fie cât mai puţine şi să nu ia decizii pentru tine. Să nu te pună în situaţii imbecile, în care, dacă ai fi avut control asupra personajelor, nu ai fi păşit niciodată. Din acest punct de vedere, jocul seamănă cu Portal. Povestea este creată de tot ce se întâmplă în jurul tău, de ce spune lumea, de ce faci în continuare. Nu evoluează nu în stilul clasic, cu ajutorul filmulețelor sau discuţiilor prelungite între personaje. Atât de mult au dorit să îndepărteze aceste inserţii, încât una din soluţiile pe care au trebuit să le inventeze m-a dat pe spate. Mergeam cu maşina spre o nouă locaţie şi, ca de obicei, amicul de pe scaunul din dreapta începe să sporovăiască. Apropo. Ce voci, ce interpretări, chiar şi pentru personajele mai puțin importante. O plăcere să-i asculţi. Anyway… de data asta, ce spunea colegu’ era chiar interesant, părea că e unul din acele momente în care story-ul mai face câţiva paşi. Dar… un accident în mijlocul drumului, podul părea rupt, era noapte. Nu am vrut să risc să pierd maşina răsturnând-o sau şi mai rău, să omor şi ocupanţii, aşa că m-am dat jos să investighez. Bineînţeles că prietenu’ a venit după mine să mă ajute, dar, aşa cum e şi normal într-o astfel de situaţie, a tăcut. Şi mi-a părut rău. Am verificat, mi-am făcut un traseu în minte, ne-am întors la maşină, cheie, faruri, şi ce credeţi că aud? „Anyway… what was I saying?” …jos pălăria!