După ce am terminat The Novelist, m-am culcat. Eram destul de obosit. Am visat malurile unui lac care se preschimbau tot timpul, cu copaci de diferite mărimi, conifere sau sălcii, lacul devenea un lac de munte, ori o luncă, apoi autostrăzi suspendate care treceau pe deasupra lacului, ecluze imense cu sisteme complicate, se auzea muzică de undeva şi m-am speriat gândindu-mă că mintea poznaşă mă va duce cu gândul la a fi chiar pe luciul apei (ştiu să înot, dar nu atât de bine), şi atunci chiar la asta mă gândeam, Doamne, nu mă puteam abţine…M-am uitat repede în jos, aveam tot iarbă sub picioare, m-am mai liniştit. Nu mintea mea era cea care schimba lumea ca într-un caleidoscop peisagistic. Am ascultat muzica pentru un timp, aveam şi prieteni pe lângă mine. La un moment dat, m-am trezit (nu, încă nu de tot) în mijlocul lacului, dar era o biată băltoacă, îmi dădeam acum seama, apa îmi ajungea până la genunchi, zburdam acum prin ea, cu ceilalţi alergând în jurul meu, ne luam la trântă cu podurile şi ecluzele, lumea râdea…A mai durat totul puţin, până când apa s-a scurs încet, încet în găuri nevăzute din pământ. Vorbeam destul de tare deja, părea o petrecere în aer liber, iar o femeie, să tot fi avut treizeci şi cinci, treizeci şi sase de ani, s-a strecurat lângă mine, mi-a şoptit un zâmbet şi m-a sărutat pe buze. M-am trezit în semi-întuneric. În perioada asta a anului, se luminează mai devreme.

Nu ştiu dacă The Novelist mi-a provocat starea de intensă reverie, de visare extatică. Are o muzică melancolică şi bine strunită, are ceva emoţie la pachet şi te va purta, într-adevăr, în intimitatea unui scriitor, jivină rară şi obscură. Ba chiar şi într-a unei familii şi-a unei copilării. Dar mai cred că genul de vis pe care i l-am asociat, pe căi încă nedescifrate, nu ar fi putut avea loc dacă n-aş fi fost subiectiv atras de tema jocului: de ceva vreme, lâncezesc în diletantism literar. Deci, faptul că au fost apăsate anumite butoane e pentru că ele erau deja pe jumătate activate. Altfel, deşi The Novelist posedă nişte calităţi de netăgăduit, nu-i pot ierta uşor faptul că ar fi putut ţinti mai sus.

Caracterizare ca la carte  
Dar despre ce este vorba?! Jocul lui Kent Hudson ne prezintă o familie aflată într-un limb intelectual şi social dificil de definit, dar fascinant ca posibilităţi: Dan şi Linda Kaplan sunt doi indivizi mediocri în felul lor, care depăşesc la limită conturul obişnuit al unei existenţe gregare. Nu sunt complet lipsiţi de ocazionale sclipiri şi auto-depăşiri. Dan a publicat un roman de suficient aplomb (nici prea mare, nici prea mic) încât să-l împingă pe un editor să-i ofere un avans pentru un altul; datele despre acţiunea romanelor sau despre stilul lui de scris sunt puţine, dar duc mai degrabă cu gândul la literatura de consum, o zonă de comfort creaţional din care Dan se străduie să iasă.

Consoarta lui, pe de altă parte, a abandonat pictura cu totul în momentul naşterii fiului lor, activitate la care începe să revină treptat cu mult drag, dar şi cu sedimente serioase de amatorism. Cel mai nou membru al familiei, Tommy, e oarecum imaginea sau răsfrângerea minoră a părinţilor săi – suferă de o dislexie severă, dar profesorii şi doctorii întrezăresc o dezinvoltură intelectuală aparte. N-avem de-a face, deci, cu figuri impunătoare, seducătoare, copleşitoare de genii, dar nici cu aspiraţii banal-burgheze la o maşină mai încăpătoare sau obiecte casnice mai performante. Soţii Kaplan sunt suficient de sensibili încât să-şi dorească mai mult şi, poate, şi suficient de inteligenţi să realizeze că le este imposibil să ajungă vreodată acolo. Cum ar veni, nici elită, dar nici talpa ţării. O categorie superioară a mediocrităţii, să spunem.

Starea financiară a familiei se împărtăşeşte din aceeaşi suficienţă. Îşi pot permite să-şi petreacă vacanţa de vară (deşi nu bănuiesc de ce e aşa de ieftină) într-o vilă la marginea pădurii, cu panoramă pitorească asupra mării. În acelaşi timp, viitoarea lor bunăstare nu e deloc la fel de sigură, iar pe moment sunt nevoiţi să-şi drămuiască unele investiţii sau plăceri. Pe scurt, Kaplanii sunt într-o stabilitate instabilă, care ameninţă să se destrame oricând.

Jucătorul (în rolul unui spirit ce bântuie casa) se va ocupa de Dan, trebuind să aleagă dacă va acţiona în direcţia nevoilor scriitoriceşti ale acestuia sau se va concentra mai mult pe postura de soţ sau tată. Fiecare capitol va consta în descifrarea, indiciu cu indiciu, a măcar uneia din cele trei acţiuni-cheie posibile. Apoi vine noaptea şi vei opta pentru ducerea la capăt a uneia dintre ele şi îndeplinirea pe jumătate (un compromis) a alteia. Evident, cineva (soţia, puştiul sau romanul) va rămâne pe dinafară. Sistemul mi se pare interesant şi poate da naştere unor abordări foarte diferite: poţi încerca să împaci şi capra şi varza sau să marşezi orbeşte într-o singură direcţie. Într-un rand, am dat prioritate paroxistică lucrului la carte, altă dată am ales să-l frustrez pe Tommy doar din sadism, în timp ce jonglam elegant între scris şi soţie şamd.