Situaţii şi situaţii
Ei, unele dintre situaţiile în care Hudson îşi pune personajele sunt credibile şi inteligent alese pentru un sistem de ori/ori care să se apropie de viaţa reală. Desigur, consecinţele vor fi mai puţin spectaculoase ca într-un The Walking Dead, unde condamni pe cineva la moarte sigură. Dar dilemele zilnice conţin infinite zone de gri, nu erodează violent, ci macină încet sau lasă umbre lungi, provoacănd uneori doar clasica tristeţe. Unul dintre cele mai bune exemple mi se pare cel în care un eveniment important ce ţine de carieră, implicând mulţi oameni şi organizare prealabilă, se suprapune nefericit peste o dramă familială ce nu putea fi prevăzută. Deşi ştii că “ai tăi” îţi vor înţelege mai repede absenţa, strângerea aceea din inima lor va rămâne pentru totdeauna. Din păcate, de-a lungul The Novelist, mi s-a părut că remarc o inconsistenţă între situaţiile bine create, cu tensiune şi miză imediată, şi cele puerile, inexistente sau pur şi simplu slab explorate.

Aici intervine din nou experienţa personală. Nu numai că ştiu pe pielea mea ce înseamnă să încerci să scrii, dar am şi mulţi prieteni care scriu la rândul lor (uneori unor destinatari absenţi), joacă teatru (uneori în faţa unor mârlani), cântă în faţa unor mulţimi (uneori indiferente). Ştiu de la ei ce înseamnă să ai un termen-limită de care depind atâtea: alţi artişti sau intermediari, bani, prestigiu artistic sau respect de sine. Ştiu de la ei ce presupune să creezi în chingile “crunch-time”. Ştiu de la ei că orice lucrare artistică nu se poate rezuma la orele de program, la spaţiul biroului de muncă, la un profesionalism dobândit şi practicat dezinteresat. Ştiu, în primul rand de la mine, cum toată furia nereuşitei şi stresul acumulat se revarsă de cele mai multe ori în capul cui nu trebuie.

Întorcandu-ne, situaţia e după cum urmează: un scriitor trebuie să finalizeze în trei luni un manuscris, reuşită de care depinde cariera lui şi venitul familiei. Cu siguranţă că în acest timp, sub presiunile aparatului editorial, cu ceasul ticăind în aşteptarea unei inspiraţii care nu mai vine, cu inevitabilele ghionturi ale unei căsnicii şi dispoziţia schimbătoare a un copil mic (să nu mai amintesc de stafia din casă, ca să fac o glumă), vor exista frecuşuri, îmbufneli, exagerări, istericale, disperări personale.

Dar nu e nimic absurd sau jignitor în ideea ca uşile camerei de lucru să rămână închise, iar o oarecare linişte păstrată în jurul ei. Nici un copil nu va rămâne traumatizat pe viaţă pentru că tatăl lui n-a putut să îl ducă în drumeţie într-o vară. Nu poţi, artist tu însuţi fiind, să nu înţelegi că ritmul perioadei de creaţie interferează cu cel al vieţii obişnuite, că paharele de vin băute împreună vor fi mai rare, că tu va trebui să petreci mai mult timp cu odrasla, că uneori singurătatea celuilalt e inviolabilă. Nu poţi, după ce cinci ani ai renunţat din proprie iniţiativă la orice contact cu vocaţia ta, să devii obsedat chiar în timpul acelor trei luni, vitale pentru partenerul tau, de propria-ţi desăvârşire în carieră!

Violenţa verbală, egotismul exacerbat, indiferenţa parentală, sexismul – toate acestea sunt chestiuni absolut condamnabile. Dar am simţit că jocul prezintă nişte situaţii banale, uneori complet inofensive, alteori insuficient dezvoltate, în aşa fel încât să fie mult prea corect politic şi prea puţin uman. La un moment dat, mi se părea că reacţiile soţiei erau ale unei precupeţe suspicioasă la orice urmă de cultură, iar Tommy îndeplinea rolul unui automaton folosit la orele de psihologia educaţiei. Spuneam, e vorba despre persoane de o condiţie şi simţire mai ridicată decât media, care ar depune eforturi suplimentare pentru a facilita efortul creativ al celuilalt, tocmai pentru că înţeleg cum funcţionează. E drept, prezentarea narativă dintre capitole încearcă să moduleze, să nuanţeze; vina aparţine alegerii unor situatii impalpabile şi ridicole, şi nu a tonului general.

Mai sunt, desigur, posibile două variante: prima (preferabila!) ar fi că această nepotrivire între aspiraţiile actorilor şi realitatea din teren să fie voită; fac trimitere la caracterizarea de mai sus, căci mie personajele mi-au părut atinse de ceva iremediabil mărunt. O ipoteză pe care am fost gata s-o îmbrăţişez, mai ales că am văzut-o validată de parcursul meu. Alta (mai probabilă) ar fi aceea că există minore desincronizări din cauza numărului de posibilităţi. N-ar fi atunci vina unor carenţe grave de construcţie caracterială, ci a unor mai scuzabile rateuri, datorate sistemului de alegeri. Rămân totuşi la părerea că structura şi ideea din spatele unor situaţii puteau fi mai bune.

Singurul lucru pe care, în schimb, i l-aş reproşa apăsat lui The Novelist este că n-a avut curajul (sau nu ştiu ce altceva) de a săpa mai adânc la izvorul furorului creativ al lui Dan. Toate cele trei personaje sunt principale, dar Dan este cel care dă titlul jocului şi a cărui activitate este catalizatorul relaţiilor conflictuale. Ei bine, din frământările procesului de creaţie efectiv consider că am văzut prea puţin. Se aminteşte despre câteva rescrieri de scene, despre unul-două personaje încă ambiguee, ni se flutură în faţă “writer’s block”, dar subiectul mi se pare prea repede expediat dat fiind contextul. Forma pe care o îmbracă aceste chinuri ale facerii este mai degrabă instituţională (discuţiile cu editorul, relaţia cu publicul), iar laboratorul creatorului prea puţin adus în discuţie. Nici măcar atunci când lucrul atinge culmi nebănuite ale productivităţii sau calităţii, nu ni se dau mai multe detalii. Păcat, ar fi fost un centru de greutate care să echilibreze discursul familial şi să-l pună cu atât mai mult în valoare.