Aș fi vrut să spun că și TToTD-O este, lângă Rogue Legacy, State of Decay sau Super Mario 3D World, unul din titlurile anului trecut care, „deși a fost menționat în mai toate discuțiile Game of the Year de pe interneți, nu a câștigat mai nimic datorită unor carențe sau a lipsei de vizibilitate”. Dar nu pot, și nu pentru că nu ar fi un joc bun, ci pentru că lipsă de vizibilitate este prea puțin spus. După luni de la lansare, aproape nimeni nu știe că există. Marketing-ul a fost egal cu zero. Și chiar dacă povestea din spatele acestei decizii este una frumoasă nu pot să nu mă întreb dacă a fost într-adevăr și una bună.

Titlul vine la pachet atât cu The House of The Dead: Overkill, versiunea lansată pe Playstation 3, cu tot cu cele două capitole extra și texturile HD remasterizate acolo, cât și cu un „nou” mod de joc numit The Typing, în care pac-pac-ul este înlocuit cu dactilografia – le tastezi vorbe dulci până le explodează capul. Când spun HD mă refer la cel ce putea fi implementat pe consolele generației anterioare, jocul nu este vreun Crisis 3, sau care o mai fi etalonul grafic al zilelor noastre. Milioanele de poligoane lipsă sunt suplinite însă cu mult spirit și tupeu de efectele cinematografice și direcția artistică dementă. Dacă nume precum, From Dusk Till Dawn, Planet Terror, Machete sau Hobo with a Shotgun, aduc un zâmbet pe fața voastră, atunci e imposibil să nu apreciați Overkill, oricare dintre versiuni. Influențați de Grindhouse-ul lui Rodriguez și Tarantino, producătorii au decis să aducă și ei un omagiu filmelor de gen. Iar ce le-a ieșit depășește orice așteptare. De fapt, creațiile de mai sus au și porțiuni mai relaxate, mai leneșe, mulți ar spune mai puțin potrivite, pe când Overkill își respectă numele. Producătorii nu-și pierd focusul și mențin, dacă nu chiar ridică, scenă cu scenă, umorul grosolan, atmosfera grotescă și acțiunea – mai ales acțiunea – furibundă, nebunească. Personajele jocului recunosc, la rândul lor, demența în mijlocul cărora au fost aruncate și la fel ca toți actorii care se respectă, ne lasă să ghicim că ce au făcut aici este „for fun”. Lucru care schimbă total tonul cu care privim și acceptăm aventurile. Pe de altă parte, tot ei sunt cei care susțin acest efort artistic și nu-și bat în niciun moment joc de munca lor. Vocile și textele sunt ceva aparte. Trăsătură subliniată și de faptul că, deși jocul a întrat în cartea recordurilor pentru debitul de înjurături, invectivele nu m-au deranjat câtuși de puțin. La fel ca în Pulp Fiction sau, dacă vreți, mai noul The Wolf of Wall Street, ușurința și naturalețea cu care actorii lansează F-bomb-urile le face cool. Vorbe dulci, nu înjurături.Dar nu numai vocile excelează în Overkill, sunetul în general, muzica în special, este dată dracului. Și-ntregește acțiunea așa cum numai în Reservoir Dogs, Pulp Fiction, Jackie Brown etc. mai auzi. Cum internetul îmi deschide mult mai multe posibilități de exprimare, nu are rost să vă mai chinui cu epitete. Vă puteți convinge și singuri aici (NSFW-ish):
 

 
Dar nu mă pot opri… playlistul e genial, toată muzica fiind creată special pentru joc, ceea ce nu se poate spune și despre peliculele de mai sus.

Cred că v-ați prins că după ce am terminat THoTD–O, tornada grindhouse-noir a revenit să-mi înnegrească realitățile pentru câteva zile. Lângă tot ce am enumerat până acum vă mai recomand și True Romance, They Live și Palmetto… asta presupunând că ați văzut deja clasicii moderni… Sin City, Kill Bill, Fight Club. Nu toate peliculele înșirate vin cu acțiune furibundă, dar vă promit că vă vor parazita mintea pentru o perioadă.