M-am lăsat purtat de amintiri și am uitat să vă vorbesc puțin despre rotițele care aduc la viață personajele din Wasteland. Mecanicile de joc sunt bazate pe două RPG-uri table-top create de Michael Stackpole (SF-ist, designer Wasteland și multe altele) și Ken St. Andre (designer Wasteland): Tunnels and Trolls și Mercenaries, Private Eyes and Spies. Personajele sunt descrise de șapte atribute (Strength, IQ, Dexterity, Charisma, Luck, Agility și Speed), pe baza cărora își pot alege câteva skill-uri dintr-o colecție de peste treizeci. Pentru a obține un grup (cinci personaje create de jucător plus alte trei ce pot fi recrutate în joc) echilibrat va trebui să împărțiți inteligent responsabilitățile între personaje. Nu intru în foarte multe detalii, important e că Wasteland este unul dintre acele jocuri în care te poți pierde cu zecile de minute în ecranul de creare a personajelor. Partea ceva mai puțin îmbucurătoare, care se reflectă și în Dragon Wars, alt RPG old school marca Interplay pe care l-am prezentat într-un retro anterior, este că destul de multe skill-uri sunt aproape inutile sau sunt folosite o dată sau de două ori pe tot parcursul jocului. Dar nu e o problemă majoră, cele importante o să vă sară în ochi, mai ales dacă, repet, citiți manualul înainte să vă avântați în deșertul nuclear. Hint: un personaj trebuie neapărat dotat cu skill-ul Toaster Repair. Ce mai doream să remarc este că anumite situații pot fi abordate diferit în funcție de configurația grupului. O ușă încuiată, de exemplu, poate fi spartă de un individ cu Lockpicking sau, de ce nu, dinamitată de un expert în explozibili. Sau forțată de un personaj cu Strength legendar. Nu știu cât de mult vă impresionează aceste lucruri, dar gândiți-vă că discutăm de un joc lansat în 1988 pe două sau trei dischete. Nu voi insista foarte mult nici asupra combat-ului. Este foarte asemănător cu sistemul de luptă din Bard’s Tale și cel din Dragon Wars, două jocuri prezentate de mine în numere mai vechi ale revistei Level. Jocul nu-ți aruncă în spate hoarde după hoarde de inamici cum o făcea nesimțitul de Bard’s Tale, însă nici nu este o simplă plimbare în parc. E destul de dificil, nu vă mint, dar nu e de-a dreptul sadic. Vă mai aduc în atenție portretele animate monștrilor, pe care încă le mai am salvate ca gif-uri pe undeva pe disc și textele absolut delicioase și expresive din timpul luptelor. știu că undeva sub capota jocului au fost comparate două numere și cel mai mare a câștigat, dar când citești că iguana mutantă a explodat ca un sângerete (n-am găsit o traducere mai epică pentru blood sausage) la impactul cu o rafală nemiloasă de AK47 sau că șoarecele gigant a fost dizolvat într-o ceață roșie, imaginația ți-o ia puțin razna și parcă ți-ai dori să mergi puțin până la baie să te speli pe față, să nu te găsească părinții plin de sânge în fața monitorului.

Ca orice bunic respectabil care-a trecut măcar printr-un război și prin două schimbări de regim politic, și Wasteland are o puzderie de povești interesante de spus dacă îi suportați puloverul aspru de lână şi mirosul pregnant de alifie camforată pentru reumatism. L-am încercat și pot spune că nu a îmbătrânit foarte frumos. Însă eu am o toleranță mai crescută la “vechituri”, iar Wasteland m-a prins mai mult decât m-aş fi aşteptat la prima întâlnire cu el. Din fericire, varianta oferită pe GoG de Brian Fargo aduce și o serie de îmbunătățiri care îl fac mai suportabil. Muzică, paragrafe integrate şi alte câteva tweak-uri. Printre care şi un filtru grafic care, pentru mine, îl face insuportabil. Dar gusturile… ştiți voi. Oricum, vi-l recomand cu mare căldură, în special dacă aveți o pasiune pentru oldies şi n-ați apucat să îl jucați încă. Costă şase euro pe GoG, şi îşi merită fiecare bănuț. Sau l-ați primit deja gratuit dacă ați contribuit la Kickstarter.

Și un bonus pentru că ați avut răbdare să ajungeți până aici.