Review: Mario Kart 8

Pe de altă parte MK8 are și câteva hibe, cea mai mare dintre ele fiind online-ul atrofiat. Înțeleg de ce Nintendo a ales ca în lobby-uri să nu poți comunica cu ceilalți participanți, în afara unor propoziții prestabilite. Deși tableta ar înlesni enorm dialogul, de fapt e perfectă pentru așa ceva, ținta a fost un joc prietenos și voios pentru toată lumea și nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla în momentul în care „copiii” internetului ar începe să elucubreze răutăți. Nu înțeleg însă de ce nu au forțat campionate în care să te întreci cu aceiași oameni de la început până la sfârșit. Sistemul de matchmaking să țină cont de punctajele atinse anterior și așa mai departe. În condițiile actuale toată lumea intră și iese când vrea dintr-un campionat și astfel te trezești că o dată te iei la trântă cu 5 începători și-i depășești cu un tur, altă dată cu 11 maeștri, în jurul cărora d-abia ții pasul. Mie mi-au plăcut ambele extreme, dar îmi lipsește finalitatea. Degeaba încerc punctaje mai mari când competiția se randomizează, câteodată chiar de la cursă la cursă.

Incredibil, dar poți alege să joci online și în doi… multiplayer în multiplayer… Kincepti8n!

 
Interfața este și ea destul de curios… lucrată. Nintendo a fost atât de mândru de implementarea sistemului de revizualizare și înregistrare încât „Next Race” nu mai e prima opțiune în momentul în care ai terminat o cursă(?!). Nu poți reconfigura butoanele, nu există accelerație variabilă (deși până la urmă am realizat că nu-mi folosește prea mult) și nici opțiune de restart a campionatului. Ești forțat să treci prin 10 meniuri până să-l reiei. O altă mare durere a internetului fiind faptul că modul de joc Battle nu vine cu propriile arene, iar Nintendo a reciclat câteva trasee normale. Chiar și în 12, e destul de greu să găsești inamicii pentru a le sparge baloanele agățate de carturi și motoare.

 
După vreo două zile de supărare am decis însă că dracul nu e așa negru pe cât pare. Online-ul îți aduce în sufragerie oameni din toate colțurile lumii (America, Japonia etc.) și niciodată nu o să fii deranjat de lag. Conexiunea nu s-a întrerupt decât în lobby. De fapt, pentru Nintendo acest multiplayer este o mare realizare, un salt enorm. Au vândut peste un milion de exemplare în trei zile și serverele au făcut față cu brio. Am peste 60 de ore de joacă la activ și în continuare d’abia aștept să ajung acasă să mai încing un campionat, atât online, cât și în single. Pentru un joc cu mașini, „repetitiv”, o realizare incredibilă. De curând am reușit să termin categoria 150 cu maxim de puncte în toate campionatele și am deblocat modul „în oglindă”, chiar mai dificil decât cel normal. Apoi am descoperit că poți selecta oricare din trasee și te poți întrece, fără power-up-uri, deci, un test de îndemânare și pricepere, cu ghost-urile producătorilor. Unii dintre ei îmi dau dureri de cap. În ce privește Next Race, nu există nicio scuză, dar restartul lipsă a început să aibă sens. Jocul te pedepsește astfel că ai pierdut și dă o valoare mai mare curselor, odată pornite. Adaugă sare si piper, dar te și forțează să te relaxezi un pic. Așa cum am subliniat, MK8 e foarte solicitant, am impresia că mi-aș putea strica ochii și mă dor mâinile la cât strâng la tableta aia, în plus, e o linie fină între distracție și ură la acest nivel, după a zecea, a douăzecea încercare de a câștiga toate cursele unui campionat.

Ca de obicei, artwork-urile create de Nintendo sunt impresionante. Click pe imagini dacă vreți să vă clătiți ochii.

 
Nu vreau să închid fără să vorbesc și despre atenția la detaliu. Grafic, după cum puteți vedea, jocul arată extraordinar, dar ce te bucură cel mai mult sunt micile tușe aruncate peste tot. De la mustața lui Mario, care flutură în vânt, la suspensiile complexe, vizibile. Dacă-mi aduc aminte bine, de la Mafia nu am mai văzut un joc în care mașina să ajungă să meargă pe trei roți în drifturile strânse. Tot acest dans în mișcare fiind unul organic, natural, până și efectele și iluminarea aderând la acest principiu. În momentul în care intri în derapaj, de exemplu, vezi cum roțile încep să se încingă și cum parcă transformă acea energie. Pragul peste care „căldura” trebuie să treacă pentru a aprinde boost-ul nefiind doar unul vizual, îl simți atât în mașină cât și în controler și variază și în funcție de viteză și de suprafața de frecare. Carturile sunt vii și au personalitate. MK8 are 32 de trasee, care-și modifică lungimea în funcție de clasa aleasă, enorm de multe pentru un arcade. Toate acompaniate de o coloană sonoră de milioane. Muzica se îmbină, în stilul clasic Nintendo, cu restul sunetelor, își mărește și micșorează ritmul, se schimbă și mixează în funcție de zona în care te afli în acel moment pe traseu, sub apă, în aer, într-o zonă periculoasă etc. Și te și lovește cu nostalgia, dacă ești fan al jocurilor lor mai vechi.


[concluzii]

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.