2. Continuările complică lucrurile inutil.

Aşa cum demonstrează 80% din sequel-urile jocurilor noastre preferate. Darksiders a făcut acelaşi lucru, dar a reuşit să scape nepedepsit. Dacă primul joc din serie era un action-adventure brutal, curat, dedicat carnagiului, Darksiders II a introdus elemente RPG în povestea lui Death şi a cerut prea mult de la o schemă de control gândită pentru hacking’n’slashing. Puzzle-urile au rămas în continuare interesante şi pe alocuri pretenţioase, însă cea de-a treia dimensiunea introdusă în mecanicile de bază părea greoaie şi dificil de asimilat. Prin urmare, ce putea să ofere Darksiders 3? Planuri narative paralele? Multiplayer online? Elemente RPG inspirate din setul de reguli Advanced Dungeons and Dragons? Din nou, ajung la concluzia că lucrurile s-au oprit exact unde trebuia, în cel mai potrivit moment – înainte ca vreun deştept de la „Vigil -slash- Nordic” să propună un MMO apocaliptic ori un puzzle-game lipsit de esenţă. Desigur, am toate şansele să fiu contrazis în timp, în ciuda viitoarei mele nepăsări. Probabil voi avea mult de butonat la Battle Chasers.

1. Cei de la Nordic nu au un Joe Mad.

Madureira este piesa centrală din spatele Darksiders, fiindcă fără viziunea lui nu ar fi beneficiat de stilul artistic pe care îl cunoaştem şi apreciem în prezent. Tipul şi-a înţeles rolul de creative director, aşa că a completat ADN-ul jocului cu detalii împrumutate direct din industria benzilor desenate – unde avea mai multă experienţă decât am eu în consumul de prăjituri. Iar eu sunt gras şi hiperglicemic. Tocmai din această cauză Darksiders nu are cine ştie ce viitor alături de Nordic Games, pentru că actualilor proprietari de IP le lipseşte condimentul principal: ARTA ORIGINALĂ. Pentru a demonstra mai departe teoria mea, am substituit concluzia cu o galerie elocventă, preluata de pe joemadfan.com. S-ar putea să-mi daţi dreptate.