Așa cum probabil bine știți, majoritatea redactorilor Nivelului 2 au rădăcini Level-esciene. Nu că ne-am ascunde, hint – numele site-ului. Eu, cel puţin, sunt chiar mândru că am avut șansa să fac parte din comunitate și să scriu pentru atâția pasionați. Dar deviez. E clar că mai toți venim cu un bagaj formațional, mental, ludic, și de care mai vreți voi, la care nu putem, și după părerea mea nici nu ar trebui, să renunțăm atât de ușor. Vrem, nu vrem, o să facem trimiteri la articolele scrise în revistă, comparații, glume „interne” și așa mai departe. Dar, mai ales, vom vrea să ne continuăm proiectele, ideile, tipurile de articole dezvoltate acolo. De exemplu, în numărul „Februarie”, adică cel ce trebuia sa apără după cel ce nu a mai apărut, aveam de gând să prezint două, trei, titluri ale anului trecut care, deși au fost menționate în mai toate discuțiile Game of the Year de pe interneți, nu au câștigat mai nimic, datorită unor carențe sau a lipsei de vizibilitate. Rogue Legacy este unul din acele titluri și vreau în continuare să-i fac pomană. Știu că a fost lansat hăt-hăt, dar de ce nu? De ce să ne limităm, mai ales acum, când avem nevoie de cât mai mult conținut pe site, la jocuri noi? Sunt convins că mulți dintre voi nu l-ați încercat, sau poate nici nu ați auzit de el. In plus, astăzi e mai ieftin, mai patch-uit. Mai bun! Ca vinul. Bine… mai puțin partea cu prețul.

Majoritatea roguelike-urilor sunt jocuri pe ture, în care te aventurezi în dungeon-uri fără fund, foarte dificile, fără posibilitatea de a salva. Această din urmă caracteristică având darul de a le transforma în adevărate thrillere, cu fiecare luptă, o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Jocuri în care inițial preferi să fugi din fața unor oponenți mai puternici sau necunoscuți, doar pentru a te întoarce mai pregătit, sau după ce ai învățat mai multe despre ei. În Rogue Legacy (RL), dungeon-ul este de fapt un castel, pe care eroul nostru decide că-l vrea pentru el. Sunt convins că alta e povestea, dar după zeci de ore de joacă, sincer nu-mi mai aduc aminte. Jocul e gameplay pur și chiar și acum, după ce l-am reluat pentru a mă reintrodce în atmosferă, d-abia aştept să termin de scris pentru a mă întoarce la miopii mei. Story-ul este adăugat doar de formă, cât să nu-l faulteze cei obsedați de aşa ceva. Bine, din loc în loc mai găseşti şi nişte jurnale, pe care le-am parcurs şi le-am uitat la fel de repede.

OMFG… Fuuugi… Nuuu spre cufăr…

În iadul lacrimilor.

 
Ce miopi, spuneţi? Păi să vedeţi. Eroul nostru nu-şi respectă superlativul şi oricât de buni jucători de platformere aţi fi, tot o să daţi ortul popii după primele 5-20 de confruntări. Aici aceste numere însumând între 2 şi 10 minute de joacă – Rogue Legacy nu e pe ture. Dar nu vă faceţi probleme! La doar două click-uri după moarte o să descoperiţi că puteţi alege una din cele trei progenituri ale eroului, cu care puteţi porni din nou în misiunea nebună şi „imposibilă” de a cuceri castelul. Fiecare dintre acești moştenitori vine cu câte un defect şi, mai rar, cu câte un atu. Ba sunt daltonişti, caz în care jocul se transformă într-unul alb-negru, ba le e frică de găini – o să vedeţi voi care-i treaba, ba suferă de gigantism, caz în care eşti ditamai omul – proiectilele inamicilor te vor găsi mai des, dar sabia proporţional mai lungă (ahem) va compensa imediat minusul, pentru că vei putea lovi de la o distanță mai mare. Jocul vine cu cel puţin 20 de astfel de variaţii, toate haioase, interesante, cu impact atât vizual, cât şi asupra gameplay-ului. Puii de erou încep să se diversifice şi pe clase. Magician, cu mai multă mana, dar mai puţină viaţă. Cavaler, omul bun la toate. Sau cuţitar, cu care dai şi fugi, pentru că vine cu şansă de critical mare, dar e şi foarte firav.

Stereo blind și color blind. Perfect!

Ghiciți de ce boală suferă ăsta