În 1995 am fost înregimentat în armata de viitori programatori (care urmau să construiască societatea viitorului, o orgă de lumini și trei softuri de contabilitate) a Liceului de Informatică din Brașov. Adică fostul liceu numărul patru, semn că mai fuseseră trei înaintea lui, dar s-au stricat. Glumesc, habar n-am de ce a primit numărul patru. Înainte să fim luați în primire de ființa suspectă care, trei ani mai târziu, urma să ne spună că programarea orientată pe obiecte e ca proprietatea privată pe vremea nea Ilici, adică un moft new-age fără viitor, am fost plimbați puțin prin Tărâmul Făgăduinței Electronice. Ni s-au prezentat sălile de calculatoare (cu excepția unui laborator încuiat unde am dedus, după urletele care răzbăteau prin trei centimetri de blindaj lemnos, că se desfășura un meci ilegal de Warcraft), s-au ținut discursuri SF despre tehnologia viitorului, despre progresul științei și rolul programatorului în societatea modernă. A fost minunat. Pentru o clipă uitasem de jocurile pentru HC și, ca o adevărată Miss Fortran, vroiam să programez cât mai rapid un software atotputernic și atotștiitor pe un infinit de biți, care să transforme 4.8 megahertzi în 4.8 milioane de pâini, să pună capăt foametei din lumea a treia și să aducă o nouă eră a păcii și a prosperității gastronomice. Din nefericire, n-am avut parte de un curcubeu și nici de discursul lui Steve Jobs (pe care-am fost obligat să îl ascult de aproximativ șapte ori în doi ani de facultate). Fără curcubeu și fără discurs, am fost nevoiți să ne strângem în sălile de clasă, unde am fost informați că, pentru o vreme, vom studia clasicul produs românesc Felix C-256, vom desena mii de scheme logice, iar pe calculator vom pune mâna de-abia în clasa a zecea, când vom fi îndeajuns de maturi încât să nu mai băgăm salam de 5.25 în unitatea floppy de 3.5.

Ca premiu de consolare, diriginta (profesoară de informatică, expertă autodeclarată în Fortran și posedată de o legiune de demoni din al nouălea cerc al Cobolului) ne-a introdus pe ascuns într-un laborator din Neoliticul IT-ului, unde ne-a obligat să ne uităm o jumătate de oră la un perforator de cartele. În acel moment, am început să mă simt destul de mândru de HC-ul meu de acasă. E drept, nu perfora cartele, n-avea gabaritul și prestanța lui Felix (o satană cât un apartament cu două băi, sau cu trei băi dacă aruncai în stradă vreo mie de octeți răuplatnici), da’ zbârnâia Saboteur-ul pe el. Nu m-a lăsat inima să-i spun că mai văzusem așa ceva prin clasa a patra, când m-am infiltrat în centrul de calcul al uzinei ICA Ghimbav (de unde am plecat acasă cu vreo câțiva centimetri pătrați de tablă și cu aproximativ trei sacoșe de cartele perforate). M-am abținut eroic să întreb pe câte cartele încape Dizzy sau s-o rog frumos pe tovarășa să perforeze un „hello world”. Privind în urmă, realizez că am făcut față cu succes unui scenariu clasic de prim contact. Căpitanul Picard ar fi fost mândru de mine. Nu m-am amestecat în cultura lor, am respectat cu sfințenie prima directivă și nu le-am dezvăluit că pe planeta mea s-a inventat deja dublu click-ul, iar Doom-ul se încarcă mai rapid decât pot formata ei prin mototolire o cartelă perforată prost. În plus, am tăcut mâlc și n-am pomenit nimic despre cealaltă expediție trimisă de poporul meu. Adică despre umanoizii din laboratorul încuiat și tehnologia lor extraterestră de jucat Warcraft, camuflată în perforatoare de cartele. Din fericire, tehnologia introdusă de warcraftieni n-a schimbat cursul istoriei și, pentru o vreme, tehnica de calcul a evoluat normal pe planeta Numărul Patru. Un an mai târziu, în 1996, după o perioadă de tranziție petrecută pe un Commodore 128, am ajuns să programez în Pascal pe un 286. În 1997 am fost martorul unui boom tehnologic pentru care singura explicație ar fi că unul dintre colegii mei (cu care jucam Doom pe Nava Mamă de două ori pe trimestru) a fost capturat de direcțiune. Încarcerat într-un exemplar superb de Felix C-256 (rămas neocupat după ce nea Feri, singurul pământean care-a desenat de mână un Bios pe o foaie de matematică, s-a mutat într-o garsonieră) și interogat sălbatic de oamenii stăpânirii, omul a recunoscut că posedă informații despre o tehnologie foarte avansată care, ajunsă în mâinile cui nu trebuie, ar putea rula Windows 95. Și așa, în același an, am ajuns în fața unui 486 ultra avansat, semn că oamenii de știință ai Numărului Patru reușiseră cu succes să grefeze pe un perforator de cartele tehnologia obținută prin tortură de la colegul meu. Moment în care, scârbit de metodele aplicate de conducere, am încetat să mai monitorizez progresul tehnologic al planetei Numărul Patru și am început să mă joc, în văzul lumii, Quake pe un K5 adus din viitor de tata. Quake m-a făcut om…