A sosit momentul să scoţi sarea din bucătărie şi să trasezi o pentagramă încercuită pe parchet. Aranjează apoi calculatorul în centru, aprinde lumânările negre de la stânga la dreapta şi rosteşte tare şi răspicat: „Shengonia momige. Ara. Sdebi!”, după care te poţi aventura cu mult curaj în arena satanică din Devil Daggers, un first person shooter jumătate horror, jumătate survival şi jumătate puzzle game.

Devil Daggers nu este un joc nou – nici vorba. Dacă nu mă înşel, creaţia studioului independent Sorath bântuie colţurile tenebroase ale HDD-urilor de aproximativ un an, bucurându-se de aprecieri pozitive din partea condamnaţilor la chinuri eterne. Sincer, nu există motive să fie altfel, deşi formulele simplificate la extrem nu funcţionează întotdeauna aşa cum au fost imaginate, în special atunci când se apelează la o direcţie artistică retro pentru un boost atmosferic suplimentar. Exemple sunt multe. Însă cei de la Sorath au reuşit să pună la punct un concept extraordinar, unul pe care era păcat să nu îl evidenţiem aici, pe NIVELUL2.

Jocul ţinteşte cu răceală şi nepăsare spre distrugerea spiritului jucătorului, calcandu-ţi în picioare răbdarea, reflexele, coordonarea şi viteza de gândire. Încearcă să-ţi imaginezi un bullet hell dintr-o altă perspectivă – una scufundată în infern, înconjurată cu o perdea de umbre şi invadată de pixeli încinşi la roşu, sângerii, aranjaţi în macabre forme diavoleşti. Şi toate aceste forme ale Răului se îndreaptă spre tine cu viteză, cu mişcări stranii, ca un balet ce se termină cu o moarte subită şi frustrantă.

Scopul este simplu, lipsit de anexa ilegal construită a unei poveşti redundante: eşti captiv în arenă, iar singurele tale arme sunt cuţitele magice aruncate din vârfurile degetelor. Trebuie să supravieţuieşti cât poţi de mult, distrugând valurile de creaturi scheletice şi demonii ce se îndreaptă spre tine, chiar dacă eşti conştient că nu există scăpare. There is no end game, cum s-ar spune în limba reginei. Există doar un scor şi o arhivă globală cu recorduri mondiale greu de imaginat. Nu te teme, le poţi urmări top-down pentru a înţelege cum gestionează alţii spaţiul şi când trebuie să alegi între şirul continuu de pumnale sau atacul împrăştiat, de tip puşcă cu alice.

Dacă grafică mi-a amintit cu nostalgie de Heretic şi Hexen, sunetul este cel care face din Devil Daggers o experienţă grozavă. Creaturile emit zgomote unice, într-o cacofonie demonică neîntreruptă. Printre cranii, coarne şi tentacule se formează un soi de haos acustic…ordonat…, ce îţi permite să identifici din timp anumite tipuri de monştri. Funcţionează minunat şi îmbunătăţeşte simţitor senzaţia de acţiune în plină viteză.

Cine se simte atras de hainele din piele neagră, draci, sânge, teroare şi jocuri dificile îşi găseşte în Devil Daggers un partener de nadejede. La urma urmei, diavolul se ascunde în detalii şi scoruri mari…[9]