Nu e niciun subiect din lumea entertainmentului, fie că e vorba de filme, seriale, cărți sau jocuri care să-mi placă mai mult decât mafia. Cine spunea că filmele care tratează subiectul crimei organizate sunt western-urile lumii moderne mare avea mare dreptate. Indiferent cât de corecți și decenți am fi în lumea reală, undeva adânc în noi, zvâcnește o dorință arzătoare de a arăta degetul mijlociu societății care ne inhibă și să ne trăim viețile după propriile noastre reguli. Media care se subsumează acestui gen ne permite să experimentăm o mostră din acest univers criminal fără să suferim consecințele. Nu degeaba majoritatea filmelor și serialelor considerate clasice aparțin acestei nișe: The Sopranos, Boardwalk Empire (primele trei sezoane, să ne înțelegem), Goodfellas, Casino, Donnie Brasco. Unele din ele, cum ar fi Goodfellas sau Casino, glorifică și romanțează acea viață. Altele, precum The Sopranos, optează pentru o deconstrucție a miturilor care se învârt în jurul mafiei și ne-o prezintă pentru ceea ce este: o organizație criminală care distruge familii, contribuie masiv la deterioarea calității vieții și căpușează toate sectoarele economice în care au interese.

Eu, însă, am un motiv mai specific pentru care ador acestă subgen. De când mă știu, am fost pasionat de decadența și mizeria urbană, atât dintr-o perspectivă jurnalistică, cât și sociologică. Când mă încumet să-mi părăsesc domiciliul, nu mă interesează parcurile ticsite de trandafiri și fântânile cu modele elaborate. Mă interesează care-i povestea din spatele acelei case părăsite ocupată ilegal de heroinomani. Vreau să știu care-i treaba cu barul ăla dubios de cartier care activează de ani de zile, deși vinde Cola la doze și e mai mereu gol. Mor să aflu cine-s oamenii care intră și părăsesc periodic cămăruța din spatele aleii, care e mereu închisă cu lacătul.  Star Wars 1313 urma să se îndepărteze de universul inocent, filtrat și family-friendly în care s-au petrecut titlurile precedente din serie pentru a explora lumea criminal de pe Coruscant. Speram să reapară la un moment dat mafiotul pe care-l cotonogești pe la mijlocul poveștii din Mass Effect 2 pentru că muream să-i aflu povestea.  Witcher 3 are un dwarf cu un nume vag italienesc, liderul unui clan care operează în Novigrad. În timpul unui quest, Geralt menționează câteva detalii despre crima organizată din Nilfgaard. Indiferent de joc, film sau serial, eu vreau să văd și să experimentez partea urâtă al acelui univers, lumea condusă de sociopați și oportuniști, de oamenii abandonați și marginalizați tocmai de sistemul care a eșuat să-i educe și să-i transforme în cetățeni responsabili.

Unde vreau să ajung cu asta? Crima, cu precădere cea de natură organizată, supraviețuiește, ca un parazit, de pe urma lăcomiei și dorinței oamenilor de a ignora convențiile sociale. A fost și va fi o prezență constantă în viețile noastre și-mi place să o văd prezentată și analizată din toate unghiurile, fie că este vorba de un film documentar sau un univers fictiv, SF sau Fantasy. Nu vreau anecdote sau povești trăznite despre cămătari excentrici. Vreau să aflu cum operează? Care sunt sursele lor de venit? În ce fel influențează economia și cultura locală? La o parte din aceste întrebări ne-a răspuns The Sopranos. Dar jocurile, prin natura lor interactivă, au capacitatea de a ne oferi perspectivă mult mai detaliată și hands-on decât orice film de Oscar.

Și totuși, de ce până în momentul de față nu am avut parte de un joc cu adevărat bun despre mafie?

Adevărul pe care majoritatea filmelor și serialelor din această nișă omit să-l dezvăluie (în afară de The Sopranos) este că, la fel ca și meseria de spion, activitatea de mafiot este extrem de plictisitoare și laborioasă. Nu este genul de slujbă cu program de muncă de la 9-5 pentru care ești plătit lunar, așa că trebuie să te descurci singur. Te trezești după o noapte de beție petrecută în compania colegilor tăi sociopați, te îmbraci în treningul de contrabandă asortat cu Rolexul șutit din jaful la care ai participat acum jumătate de an și începi să bați orașul în lung și-n lat, din bar în bar, magazin în magazin, de dimineață până seara, colectând taxe de protecție de la comercianți care sunt prea speriați să apeleze la poliție. Cu cât ești mai descurcăreț, cu atât mai mulțumiți vor fi băieții de tine. Dar atenție,  nu trebuie să fii nici prea iscusit, nu vrei să trezești invidia colegilor tăi de breaslă. În funcție de rangul pe care-l ocupi, un anumit procent din câștigurile tale se va duce automat la superiorul tău, în speranța că cineva de sus te va remarca și accepta în cercul lui. Odată ajuns în rândul băieților grei câștigurile tale vor crește semnificativ, dar și tributul pe care ești obligat să-l pasezi șefului. Sună cunoscut? A fi mafiot e ca și cum ai lucra pentru un MLM, cu riscul adăugat de a-ți primi un glonț în ceafă sau a ajunge la pușcărie.

Înainte de a continua, trebuie să clarific un lucru:  nu zic că toate jocurile din această sferă au fost proaste. Mafia 1 este considerat un clasic. Mafia 2 a încercat să ridice ștacheta mizând masiv pe poveste și world building. Mafia 3 a luat toate aceste lucruri și a încercat să pluseze cu o reconstituire istorică ridicol de minuțioasă a anilor ’60, angajând istorici, experți, antropologi și cercetători pentru a reda acea perioadă cu fidelitate maximă. Mi-au rămas impregnate în memorie datorită scenariilor excelente, prezentării impecabile și personajelor bine conturate. Îmi amintesc și acum segmentul din Mafia 1 când, în timpul unei plimbări, Paulie mi-a povestit despre cămătarul a cărui dantură era atât de proastă încât căpătase statut de legendă. M-au înduioșat momentele de prietenie și frăție dintre Vito și Joe în Mafia 2. Am fost sincer impresionat de măiestria cu care dezvoltatorii Mafia 2 au recreat atmosfera deprimantă și instabilitatea economică din America de după Cel De-al Doilea Război Mondial. Chestii mici, simple, care te apropie de universul jocului și îl fac să pară mult mai credibil.

Din păcate, fantezia este distrusă în mod brutal în momentul când realizezi că ele, ca jocuri, sunt extrem de anoste.  În afară de câteva gimmick-uri tematice, de genul nu conduce peste limita legată, ține-ți arma în sacou când ești pe stradă și nu atrage atenția poliției, sunt niște shootere standard în care progresul narativ este încetinit în mod artificial de o serie de limite arbitrare, care în acest caz iau forma unor misiuni secundare cu specific vag criminal. Orașele erau goale și lipsite de activități care să nu se rezume la ”du-te la x să-i lași un plic de bani” sau ”du-te la y să-l îngropi pe z”. Mafia este folosită ca un pretext pentru a conferi un context activității tale, și nu ca un element de gameplay de sine stătător, optimizat detaliat și bine conturat care să te imerseze în universul jocului la fel de mult ca povestea sau orașul în care se petrece acțiunea.

Adevărul trist este că nu ai cum să creezi un sandbox open-world care să reconstituie în mod realist activitățile mafiei și să fie și distractiv în același timp. Plictisul și pericolul latent care vin la pachet cu acest stil de viață, precum și natura sisifică a activității de mafiot, sunt motivele pentru care, până acum, nu am avut parte de un joc care să îmbine în mod armonios latura narativă (de altfel, excelentă în seria Mafia) cu gameplay-ul fără să transforme întreaga experiență într-un grind plictisitor. Tot ce poți să faci este să te concentrezi pe personaje și poveste și să speri că vor fi îndeajuns de bune încât să care după ele restul jocului. Dar eu vreau să mă joc de-a mafiotul, să interacționez într-un mod imersiv, tematic și, cel mai important, distractiv cu lumea înconjurătoare. Dacă vreau poveste și personaje bune, mă uit pentru a suta oară la The Sopranos, pe care-l mențin constant la o distanță de două click-uri.

O abordare care ar funcționa pentru acest subiect, din punctul meu de vedere, este un simulator de genul Crusader Kings 2 și Europa Universalis. Paradox ne-a demonstrat în nenumărate rânduri că poți conferi, cu puțină imaginație și inventivitate, context și tangibilitate unor statistici și grafice, lăsând loc emergenței de gameplay (cam stângace exprimarea, știu, dar aveți puțină răbdare). În Crusader Kings 2, simulatorul de telenovele medievale în care mi-am investit vreo 300 de ore din viață, poveștile sunt create de jucător prin deciziile sale birocratice și administrative, la care lumea reacționează într-un mod credibil. Dacă jucătorul cedează un comitat vărului nepotrivit, spre exemplu, se declanșează un event care te avertizează că o ramură a familiei din cealaltă parte a Europei care ai și uitat că există s-a trezit din morți și își revendică dreptul asupra acelor pământuri. E un sistem simplu și elegant prin care au reușit să confere context și relevanță unor concepte abstracte de genul -15 opinion.

Prototipul meu de joc ar arăta în felul următor: începi cu o familie mică pe care o s-o numim, de dragul de a-i aduce un tribut lui Max Payne, The Punchinello Crime Family. Zona ta de influență este limitată la câteva străduțe din Brooklyn-ul anilor ’50, unde ți se pun la dispoziție câteva operațiuni mafiote standard: 2-3 baruri care-ți plătesc taxe de protecție într-o parte, și 2 găști care le colectează și încă una care se ocupă de camătă. Ca un rachet ambițios ce ești, banii murdari pe care-i câștigi din operațiuni ilegale îi poți spăla folosindu-te de companii paravan controlate de mafie. Operațiunile tale legitime generează o altă formă de capital, să-i spunem ”capital politic”, pe care o poți investi în alte zone, gen avocați, contabili, politicieni și alte servicii auxiliare care te vor ajuta să scapi de lege și să-ți dezvolți familia. Niște event-uri după modelul celor din Stellaris, care pot schimba radical direcția campaniei când ți-e lumea mai dragă, pot reprezenta o modalitate de a-l ține în suspans pe jucător. Deîndată ce epoca de aur a mafiei din anii ’50-’60 se sfărșește și pătrundem în recesiunea anilor ’70 și a perioadei în care legea Rico a intrat în vigoare, dificultatea jocului crește pe măsură ce autoritățile se deșteaptă în legătură cu activitățile mafiei. În această fază a jocului, este esențial ca jucătorul să investească în măsuri de securitate și să elimine orice potențial colaborator cu guvernul.

Preluând modelul dinastic introdus de Crusader Kings 2, fiecare familie va avea o ierarhie compusă din boss, consigliere, underboss, capos, soldați și asociați. Dacă simți nevoia unei provocări, poți începe campania ca un asociat ambițios care se perindă pe lângă mafioți în speranța că o să se ajungă, sau ca un underboss care complotează împotriva șefului pentru a-i lua locul. Intriga, trădările și jocurile de putere sunt la ordinea zilei în acea lume și ar trebui să fie prezente în orice joc despre mafie.

Evident, nu este un model perfect și nu sunt un dezvoltator profesionist, așa că nu pot știi cu siguranță cum ar funcționa în practică. Dar totuși, mă întreb, oare chiar nu s-a gândit nimeni la asta până acum? Unii o să zică că este un concept prea nișat, dar gândiți-vă că trăim într-o lume în care Papers Please, un simulator în care te joci de-a vameșul s-a bucurat de un succes colosal. Dar a funcționat pentru că tot ce făceai în acel joc avea consecințe pe viitor. Cetățeanul pe care l-ai refuzat în mod eronat la graniță poate însemna diferența dintre viață și moarte pentru familia ta. Se poate întâmpla ca viza de muncă pe care uiți să o ștampilezi la sfârșitul programului de muncă să fie motivul pentru care apartamentul tău a rămas fără căldură în mijlocul iernii. Contextul acțiunilor tale și consecințele sunt vitale. Fără ele, jocul nu este decât o simulare anostă pe care dai câteva click-uri ca să se întâmple chestii.

Așadar, viitorul meu dezvoltator preferat, te rog, fă jocul ăsta. Dracu’, am până și un model de DLC-uri pentru voi. Aș da 15 euro în plus pe lângă jocul full pentru o expansiune dedicată perioadei Prohibiției. Tot ce trebuie să faceți este să strângeți bani, să vă petreceți 5 ani din viață dezvoltându-l și dup-aia să mi-l oferiți gratuit ca să scriu despre el. Vă aștept aici, nu plec nicăieri.

În post-încheiere, dacă sunteți interesați de istoria Mafiei din New York, cum își obțin banii și funcționează ca organizație, vă recomand din toată inima excelenta carte a lui Selwyn Raab, Five Families.