Întorcându-ne la joc, informaţiile despre tragedia cathară nu sunt foarte numeroase, dar străfulgerările istorice se combină destul de armonios cu actiunea din zilele noastre. Problema este că avem doar germenii, doar cheagul unei poveşti de calitate, dezvoltată minim la nivel istoric şi şchioapă, niciodată luându-şi avântul ultim în cazul evenimentelor contemporane. Dacă expunerea durează mult şi e previzibilă, porţiunea din Spania în care începi să rezonezi la pulsiunea mistică a jocului reprezintă deja punctul culminant, când ar fi trebuit să fie doar actul al doilea din patru sau cinci. Deşi anevoie, entuziasmul creşte la un moment dat, doar ca să se stingă vertiginos într-un final grabit – de data de lansare, de fondurile insuficiente, cine ştie de ce. Un jucător extrem de scrupulos îi poate prelungi viaţa până în 9-10 ore, ceea ce nu-i de aruncat, dar tensiunea e alocată inegal în timpul acestei durate.

Dar ce am observat eu imediat, ca obsedat, este că The Serpent’s Curse reia, deşi într-o ordine diferită, traseul pe care îl parcurgi în Circle of Blood. Da, începem cu Parisul, după care tragem o fugă prin Marea Britanie (Londra de data asta, nu Irlanda), ca mai apoi să vizităm Spania şi Orientul Mijlociu pentru ca cercul să fie complet. Nu ştiu, sentimentul de deja-vu a fost destul de neplăcut pentru mine, mi s-a părut o reţetă destul de ieftină de a atrage fanii originalului. Doar că respectivii fani şi-ar fi dorit mai degrabă o nouă aventură, nu o re-creere a celei atât de îndrăgite. În fine, depinde şi de gusturi aici, dar aş fi vrut parcă mai multă varietate, mai multă imaginaţie în alegerea locurilor pe care le vizităm şi a misterului pe care suntem chemaţi să-l dezlegăm.

Locaţii (cuvânt care nu există în română)

Acum, Parisul. Avem de-a face cu un oraş mult mai frivol şi mai kitsch decât melancolica şi meditativa metropolă (nici nu ştiu dacă-i pot spune aşa) din Circle of Blood. Totul e mai ţipător şi mai viu colorat, mai artificial şi eterogen. Într-un fel, mă bucur că e altceva. Schimbarea de optică poate însemna, pe de o parte, o reflecţie vie asupra celebrului oraş din partea lui Cecil sau altui producător sau, pe de altă parte, poate fi doar încercarea de a ne arăta şi alte avataruri ale Parisului, mai puţin mediatizate. Mi-a plăcut la nebunie mica galerie cu motive Art Deco şi a(i)luzii orientale, în care îşi mai găsesc acum locul doar un imigrant cu visuri şi societatea-faţadă a unei afaceri dubioase. Am acceptat atmosfera ironică, dar şi tristă, a apartamentului plin de excentricităţi ieftine al unei dame trecute bine de vârsta cochetăriei; aproape că am mirosit şi Chanel 5, greu, înţepător, dintr-o altă epocă. Un cadru parizian, deci, radical altfel decât în BS1, dar cu suficientă personalitate proprie; păcat că povestea şi gameplay-ul din această porţiune nu susţin impresia.

Spania este o a doua surpriză plăcuta, reprezentând locul în care BS5 îşi arată cel mai tare muşchii în materie de atmosferă şi parfum local. Conacul catalan pe care îl explorăm în primă faza e un maiestuos exemplu de degradare, cu ţigla veche şi iarba arsă, cu portocali şi scaune de piele împăienjenite, cu arcade ce stau să se năruie şi vegetaţie care izbucneşte din crăpăturile cărămizii, de-un verde proaspăt în locurile mai ferite şi un altul mai spălăcit, fanat sub soarele iberic arzător. Mănăstirea benedictină de la Montserrat continuă fericit, într-un registru mai auster, contrapondere pentru dezordinea frumoasă de până atunci; ca să găsim una dintre capelele mai retrase, ce adăposteşte o sculptură a Fecioarei în marmură neagră, încununarea periplului spiritual mănăstiresc, în mijlocul procesului de restaurare. De fapt, e genul acesta de detalii care fac decorurile din Broken Sword atât de reuşite, pentru că îmbină farmecul trecutului cu amănuntele realiste ale prezentului, pe un ton care oscilează între glumă şi reverenţă.