Am stabilit că Paris şi Catalonia sunt cele două cadre privilegiate ale aventurilor din The Serpent’s Curse. Mai tragem o fugă şi până la Londra, care e teribil de dezamăgitoare şi pare introdusă de dragul vreunui desenator care a vrut să-şi încerce mâna la clădirea Parlamentului (Palatul Westminster). Vizităm doar două reşedinţe, pe cea a unui miliardar, de o bogăţie reţinută, şi magherniţa unui pictor. Niciun fior londonez, nici urmă de ceva deosebit, măcar pe departe. În privinţa Irakului, locul unde se dă “ultima bătalie”, n-ar fi prea multe de spus: e vorba, efectiv, de două ecrane.

Am rămas consternat, mai degrabă decât frustrat: vă amintesc că introducerea Orientului Mijlociu a făcut obiectul unei ţinte suplimentare a procesului de finanţare. Au avut cei de la Revolution nevoie de 100.000 de euro în plus ca să poată strecura şi aceste două, repet, două decoruri?! Dacă finalul este de un ridicol acceptabil pentru genul acesta de joc, porţiunea Irakului mi-a lasat un gust amar din cauza acestui, nici nu ştiu cum să îl numesc…artificiu de marketing?!?

Personajele – alt punct forte

În principiu, George şi Nico respectă fişa postului, nedeviind spectaculos de la profilurile psihologice pe care jocurile trecute le-au stabilit. Faptul că este păstrat cu sfinţenie canonul înseamnă şi că ai noştri (vecnici?) tineri nu au parte de vreo evoluţie semnificativă (în sensul ăsta, BS3&4 erau parcă niţel mai curajoase). Dar mie mi-a plăcut că George rămâne acelaşi tip absolut banal ca preocupări şi aptitudini, iar Nico aceeaşi jurnalistă pe buza afirmării, căutând cu un fel de “disperare răbdătoare” acel subiect care o va propulsa în sfârşit; îi prinde această postură de eroi incognito, chit că, logic vorbind, e puţin foţată dacă ne gândim la toate prin câte au trecut.

Mi-ar fi plăcut ca relaţia lui George, care e asigurator de artă de data aceasta, cu şeful său direct, fiert că s-a furat una din piesele de care ei sunt responsabili financiar, să fi fost mai suculentă. Dar primul schimb telefonic dintre cei doi nu dă naştere unui şir de apeluri în genul celor din Syberia. O idee bună în faşă, şi nimic mai mult. Şi dacă tot sutem la capitolul protagonişti, permiteţi-mi fantezia: cum ar arăta un Broken Sword cu Nico şi George la vârsta a doua, chemaţi să mai rezolve încă un mister, morocănoşi, deziluzionaţi, reticenţi, cu spectrul iubirii ce şi-o poartă între ei? Interesant, aş zice, dar rămân cu fantezia mai mult ca sigur.

Tot timpul mi s-a părut că Charles Cecil şi echipa au avut un dar aparte pentru dezvoltarea personajelor secundare sau episodice, găsind proporţia perfectă între sarcasm şi seriozitate. The Serpent’s Curse îmi dovedeşte că nu l-au pierdut, cele mai multe dintre ele reuşind să-ţi reţină atenţia şi să-ţi rămână într-un fel sau altul întipărite în memorie. Tocmai de aceea nu înţeleg de ce au insistat cu tot înadinsul să recicleze atâtea personaje, îndeosebi în primul episod. Ne reîntâlnim cu sergentul Moue, Lady Piermont, criticul de artă Laine, florăreasa cu darul prezicerii, mai apoi cu nelipsiţii Duane şi Pearl, cu un (prezumabil) alt ţap, dar cu aceleaşi simpatii faţă de George. Nu vi se pare o listă de foste cunoştinţe prea lungă? Jocul nefiind vast, această aglomerare de feţe cunoscute pare nenaturală, alt truc destul de străveziu pentru a lua ochii fanilor cu ştate vechi. Ori tocmai fanii vechi vor arunca un ochi peste BS5, chit că avem parte de revederi ori ba. Una, două, de acord, dar ce e prea mult strică.