Cities: Skylines, The Truman Show și Mr. Livingston

Acum doi ani de zile (au trecut deja doi ani?!) EA lansa noul SimCity (5). Trecuseră aproape 10 ani de la apariția versiunii cu numărul 4, iar fanii simulatoarelor urbanistice îl așteptau cu nerăbdare. Piața era, și este în continuare, foarte sărăcăcioasă din acest punct de vedere. Ce au primit poate fi comparat cu o catastrofă. Titlul nu putea fi jucat decât online, iar producătorii o țineau pe a lor cum că nu funcționează decât așa, bug-urile ștergeau metropole întregi, de fapt, ce vorbesc eu, ar trebui să le numesc comune, atât de puțin erai lăsat să le dezvolți, prin comparație cu 4 sau cu nou lansatul (la acea vreme) Cities XL, varietatea construcțiilor era minimă, server-ele erau prost configurate și nu sincronizau datele între ele și aș putea continua. Nota mediată primită din partea utilizatorilor (mai bine de 2000) pe Metacritic este un incredibil 2.2. Vă plac teoriile conspirative? Oare ce trebuie să faci ca Google să nu afișeze nicio notă în căsuța informativă care apare lângă rezultate de fiecare dată când cauți un joc sau un film? Interesant este că nici în dreptul lui Sims 4 nu apare nimic, în timp ce în dreptul unor titluri ca Dead Space, Mass Effect sau Mirror’s Edge suntem informați fără probleme despre cât de bine au fost primite de comunitate. Nu cred că vom afla vreodată cine a fost de vină pentru acest eșec. EA, care ar fi putut impune acest online forțat și poate și o lansare prematură, sau Maxis, dezvoltatorul jocului. Sper ca vina să fie în mare parte a celor de la Maxis (nu ar fi nici prima, nici ultima oară când un producător se culcă pe o ureche), pentru că e singurul fel în care pot accepta decizia celor de la Electronic Arts, care au desființat echipa acum câteva zile.

Presupun că în timp pasionații s-au întors la SimCity 4 și mod-urile cu ajutorul cărora l-au tot îmbunătățit. Asta până acum o lună, când Focus Home Interactive a lansat Cities XXL, un titlu care promitea că e exact ce trebuia să fie SimCity (5). Mulți s-au lăsat din nou păcăliți, doar pentru a realiza că noul XXL este de fapt mai vechiul Cities XL Platinium cu altă pălărie – cu câteva îmbunătățiri, dar și extra bug-uri și o interfață colorată diferit. Drept urmare, comunitatea a explodat. Rar am văzut ca un joc măricel să primească o notă mediată atât de mică pe Metacritic: 1.3 din partea utilizatorilor. Părea că nimeni nu mai poate salva genul de la sepukku, dar… acum 3, zile fără niciun fel de tam-tam, fără ca producătorii să promită nimic – poate le era și frică să mai spună ceva, deși cred că adevărul este că nu au avut bani pentru publicitate – s-a lansat Cities: Skylines. Un titlu care nu are nicio legătură cu Cities XL. Jocul este produs de Colossal Order, o echipă mică, de doar 15 oameni, care a creat și Cities in Motion, un bun simulator urbanistic în care focusul cade pe transportul în comun.

Skylines s-a dovedit a fi ce trebuiau să fie XXL și SimCity (5) la un loc și comunitatea a reacționat în concordanță. Titlul defilează cu un impresionant 89 din partea presei de specialitate și un neverosimil 9.6 din partea consumatorilor. Pe Steam, din peste 2600 de mini-review-uri, doar 90 nu-l recomandă. Jocul a fost lansat la un preț rezonabil, este foarte bine optimizat, industriile simulate sunt multe și complexe, dar în același timp rămâne ușor de înțeles și jucat, orașele pot deveni adevărate metropole sau, așa cum Mr. Livingston a descoperit, incredibile experimente sociale.

Se întâmplă foarte rar să citesc PC Gamer, dar se pare că de fiecare dată când un articol îmi atrage atenția este scris de acest Christopher Livingston, căruia din când în când îi vine o idee trăsnită, pe care o pune în aplicare și ne povestește, cu mult har, ce s-a întâmplat. Dacă dați click pe poza de mai sus veți fi teleportați pe site-ul pcgamer.com unde o să descoperiți povestea dementă a unei familii din Skylines. Autorul a creat un oraș cu o singură casă după care a început să urmărească viețile ocupanților. Îmi plac aceste expoziții și experimente, datorită umorului genial și a vorbelor de duh pe care Livingston le inserează în textele lui, dar nu în ultimul rând și pentru că prezintă un titlu într-o cu totul altă lumină, subliniindu-i astfel atât calitățile ascunse, cât și limitările pe care majoritatea nici nu le observăm. Ce a ieșit este demn de o comparație cu The Truman Show, un film pe care, dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand cu drag.

Dacă v-a plăcut și vreți mai mult, vă mai recomand și The Elder Strolls, o non-aventură în 10 părți, în care Livingston crează un om normal (un NPC) în Skyrim și încearcă să-și câștige pâinea cinstit, să-și facă un rost în viață, să fugă de fiecare dată când e în pericol, dar, mai ales, să nu dea load. Dacă moare, să rămână mort. Ce a ieșit, problemele psihologice prezentate, umorul situațional, felul în care Skyrim te păcălește și te aruncă într-o aventură, totul este demențial. Am râs cu lacrimi prima oară când am parcurs jurnalul, iar fanii l-au cinstit pe non-erou și au creat două moduri care-l includ. Partea 1, partea 2, partea 3, partea 4, partea 5, partea 6, partea 7, partea 8, partea 9, partea 10.

Dacă ați văzut Truman Show și vreți mai mult, vă mai recomand și The Signal, dar mai ales Dark City, un film după care o să vă întrebați automat dacă a apărut sau nu înainte de Matrix. Altele asemănătoare? Poate Abre los ojos, The Game și Pleasantville.

4 Comments

  1. bloggerul6 martie 13, 2015
  2. Pakistan martie 13, 2015
    • ncv martie 14, 2015

Leave a Reply