[Această recenzie este scrisă de CrystalPriest & Co și este înscrisă pentru concursul "Trimite-ne un articol și poți câștiga revista NEXT LEVEL"]

Dragi prieteni, mă bucur că am onoarea de a putea scrie câteva rânduri, știind că ele vor fi citite de către redactorii revistei copilăriei mele. În articolul meu am ales să scriu despre mult-prea-controversatul joc Death Stranding, apărut la finele anului trecut. 

De ce am ales acest titlu? Pentru că sunt un nonconformist care niciodată nu ascultă de ceilalți și mereu se opune valului. Mi-am propus să întorc spatele criticilor citite și auzite, reușind cu chiu și cu vai să termin acest joc. În aventura mea, Death Stranding a devenit pentru mine un fel de carte de filosofie.

De ce am parcurs acțiunea cu chiu și cu vai? Nu pentru că nu mi-a plăcut jocul sau din cauză că l-am găsit plictisitor, ci mai mult din pricina obligațiilor parentale și familiale. Totuși este ceva fascinant să joci Death Stranding având un BB (Bridge Baby) adevărat la tine acasă și o soție iubitoare care mereu are încă un delivery pentru tine. 

Astfel, în momente-cheie din Death Stranding, viața a devenit o joacă și jocul s-a transformat într-o mini-viață. Cum am scris în titlu, gamerii de peste treizeci de ani sunt un fel de specie de BT (Beached Thing) care se află continuu într-o stare de naufragiere pe malul gamingului. Existența unui BT se desfășoară astfel pe două planuri interschimbabile care uneori se intersectează pentru a crea experiențe suprarealiste: familia și lumea virtuală a jocului.