În această stare de naufragiere am reușit să termin Death Stranding. Iar experiența m-a lăsat cu sufletul la gură. În nenumăratele ore de joc am tot străbătut munți și văi pustii, în compania unui personaj islandez sau neozeelandez care preia comenzi și le livrează către destinatari. Făcând aceste trasee și curse grele, ori pe jos ori conducând vehicule speciale, mi-am dat seama din ce în ce mai tare că jocul este mult mai mult decât un simulator de curierat.

Am avut senzația că sunt într-o lume asemănătoare celei din filmul The Postman, unde Norman Reedus este noul Kevin Costner. O lume unde totul s-a prăbușit, totul s-a întrerupt, toți au rămas in case și doar puținii curajoși vor să construiască iarăși poduri între oameni.

Personajul principal Sam Porter este un fel de “bridgeman” care, din dragoste de familie, promite mamei sale vitrege că va face tot posibilul să lege ruinele rămase și prepperii ascunși în buncăre într-o nouă Americă a orașelor unite. Kojima de fapt s-a gândit să creeze „n” tipuri de Sam din noi: fiecare joacă în universul lui, dar contribuie la construirea unui singur multivers.

Tradus pe românește, munca fiecăruia în joc este vizibilă și de folos celorlalți care vin mai târziu. Și mie mi-a părut foarte util să găsesc pe drumul meu spre vest câte o cale bătută sau un generator, echipamente sau o rețea relativ bine construită de tiroliană. Totodată, m-a motivat și pe mine să las ceva în urmă pentru a-i ajuta pe jucătorii care urmează să treacă pe aceeași cale plină de pericole, cuiburi de BTs, teroriști și prăpăstii ucigașe.

Jucând așa, m-am și gândit că ar fi util dacă am aplica principiul și în viața noastră de toate zilele. Poate am avea mai multe lucruri cu care să ne mândrim…