S-au împlinit 20 de ani în decembrie 2013 de când a văzut prima oară lumina monitoarelor Gabriel Knight, personajul creat de Jane Jensen. Bineînţeles, a fost prilej pentru anunţarea unui remake, care va profita de toate binefacerile tehnologice ale prezentului, dar va lăsa intactă povestea şi gameplay-ul de atunci. Cum am mai auzit această placă, iar ulterior muzica mi s-a părut diferită, rămân cu oarece dubii în privinţa rezultatului final şi a promiselor echivalenţe. Totuşi, am decis să profit de ocazie pentru o re-evaluare a Sins of the Fathers, curios cât de jucabil mai este astăzi în forma sa iniţială şi care ar mai fi locul său în istorie odată ce ştergem praful gros al amintirilor.

Oportunitatea unui remake
Înainte de toate, trebuie să vă spun că acesta e perfect jucabil pe calculatoarele actuale: graţie efortului celor de la GOG, există suport pentru majoritatea configuraţiilor şi sistemelor de operare. Am experimentat un singur crash, mai degrabă o eroare de DOSBox, şi am fost nevoit să folosesc o singură dată un program suplimentar, CPU Killer, dificultate infimă chiar şi pentru cel mai neexperimentat utilizator. Deci, Sins of the Fathers al deceniului nouă nu este nici pe departe Mean Streets, joc ce a trebuit refăcut complet în Overseer, parcurgerea lui în original fiind o veritabilă corvoadă.

În condiţii de cvasi-ireproşabilitate tehnică şi cu o interfaţă intuibilă, chiar dacă puţin demodată, singurul motiv solid pentru un remake rămâne înapoierea grafică. Iar aici putem purta discuţia pe două paliere. Primul ar fi că, într-adevar, un grup numeros de jucători mai tineri ar fi reticenţi la pixelii mult-prea-evidenţi, supărători pentru ochiul fin, obişnuit cu un Crysis; pentru ei, o prefacere grafică modernă ar elimina acest impediment, posibil aducând un titlu legendar în aria lor de interes imediat.

Pe de altă parte, observ un entuziasm generalizat (deci nu doar al moşilor) pentru grafica retro ultra-pixelată (şi mândră de asta!), în jocurile de aventură, şi nu numai, din ultimii ani. Or, efortul de a trece de la un Gemini Rue sau Resonance la Gabriel Knight originalul este, credeţi-mă, minim. Ceea ce mă face să mi se pară remake-ul mai mult un gest de auto-celebrare, un omagiu adus sieşi, o vanitate cu ceva scop publicitar.

Al doilea palier al discuţiei ar fi că, printr-o re-imaginare grafică şi sonoră (am uitat să vă spun că înregistrările originalului sunt de negăsit, aşa că pentru voci şi muzică s-a mers în alte direcţii) se schimbă totuşi radical esenţa unui joc de aventură. În condiţiile în care atmosfera contează enorm, iar stilul vizual şi performanţa actoricească sunt vectori principali în acest sens, e aproape imposibil ca noul produs să dea întreaga măsura a ceea ce a fost. Versiunile remasterizate ale primelor două Monkey Island s-au lovit tocmai de acest reproş, că pierdeau ceva din lugubrul care traversa ca un sub-curent juvenilitatea de suprafaţă a originalelor, că Guybrush era mai de desen animat decât e cazul şamd.

Drept contra-argument, ar putea fi invocat faptul că Jensen, spre deosebire de Ron Gilbert, participă în mod activ şi privilegiat la dezvoltarea aceastei noi versiuni. Gabriel Knight nu s-a vrut niciodată un joc umoristic sau frivol, iar ca dovadă stau multe din fundalurile refăcute – ele respectă o abordare crepusculară, sumbră, în timp ce vechile decoruri au căpătat cu timpul o involuntară puerilitate. Poate cu mijloace superioare, Jensen va reuşi să-şi traducă mai bine viziunea în cod. Însă, pentru cel care e interesat de experienţa la prima mână, de adevăratul impact şi influenţă pe care Gabriel Knight le-a imprimat industriei, de opera care a ajuns să fie jocul odată ieşit din mâna dezvoltatorului, de cum a evoluat ea în timp, remake-ul este o contrafacere. Aducerea la zi e o minciună pentru arheologul sau istoricul de gaming.

Desigur, le putem considera pe cele două precum tablouri care tratează aceeaşi temă, elaborate de un singur pictor în perioade diferite ale activităţii sale. Din păcate, remake-urile pe care am avut ocazia să le văd la lucru s-au apropiat mai degrabă de exemplele altei arte, cinematografia: m-au dezamăgit sau m-au lăsat cel mult indiferent. E undeva o pierdere de substanţă, uneori vizibilă cu ochiul liber, alteori de-abia întrezărită. Sunt ori prelucrări ratate, ori copii insipide. Îi cade în sarcină lui Jane Jensen să mă contrazică şi să ne uimească cu un Gabriel Knight viu, proaspăt, fără să-şi fi pierdut identitatea. Acelaşi, dar adus la zi. Din păcate, după Moebius, speranţele palpită tot mai slab.