Într-adevăr, dragii tatii copilaşi, Act of Aggression este un RTS modern născut să ucidă tot ce stă în calea blindatelor celor trei facţiuni implicate în conflictul trăsnit portretizat de joc. M-am plâns mereu pe aici, prin zona N2, că strategiile în timp real sunt un gen sugrumat de industrie – asta după ce mi-am permis o comparaţie mintală între perioada post-2000 şi epoca de glorie a titlurilor modelate pe calapodul „construcţie-producţie-luptă”, vizibil în seria Command & Conquer, KKND sau WarCraft (sunt doar câteva exemple alese în funcţie de gusturile subsemnatului).

Am avut încredere în proiectul celor de la Eugen, fiindcă AoA a promis de la bun început reînvierea spiritului clasic, unde construcţia bazelor, gestionarea resurselor, producţia unităţilor şi încleştările bazate pe micromanagement domină acţiunea strategică. Sigur, acelaşi lucru se poate observa în StarCraft II, însă particularităţile RTS-ului dezvoltat de Blizzard orientează mecanicile principale către componenta multiplayer. Ei bine, Act of Aggression vrea cu totul altceva: o experienţă single impresionantă, ce vine însoţită de o poveste cu iz militar “tongue-in-cheek” şi un număr ridicol de unităţi, upgrade-uri sau clădiri pentru fiecare facţiune. RTS bonanza, cum s-ar spune pe străzile periculoase ale cartierului după 2.00 am.

Din fericire, Eugen a reuşit să introducă cantităţi considerabile din fiecare element enumerat mai sus direct în măduva lui Act of Aggression – cu stil şi pricepere, aş zice. Pe de altă parte, nu pot analiza cum se cuvine campaniile US Army, Cartel şi Chimera – deocamdată –, căci varianta beta oferă acces numai la modurile skirmish şi multiplayer, deşi prezentarea de la gamescom 2015 a început cu un buletin de ştiri ce anunţa extrem de dramatic un conflict disputat între SUA şi o republică californian-mexicană separatistă. Cred că deduceţi şi voi cu uşurinţă spre ce idee afectată tinde intriga…

Revenind la discuţiile ceva mai tehnice, AoA beneficiază de un motor grafic demenţial şi o interfaţă intuitivă, uşor de înţeles după nici 5 minute petrecute in-game. Unităţile sunt cât se poate de detaliate, iar animaţiile, texturile şi efectele speciale îmbracă într-o haină sclipitoare toată harta. Eu am preferat pentru început US Army, o facţiune simplă în filosofie şi design, cu unităţi familiare. Resursele principale sunt aluminiul şi petrolul, ambele jucând un rol important în procesul dezvoltare/producţie, la care se adaugă energia electrică. Dacă primele două formează un circuit continuu între rafinărie şi HQ, electricitatea asigură funcţionarea optimă a întregului ansamblu de clădiri – ceea ce face din distrugerea panourilor solare un obiectiv de maximă importanţă pentru oricine vrea să lovească în inima bazelor americane.

Există un echilibru foarte fin între unităţile blindate, de forţă brută, şi cele stealth, dar posibilitatea ocupării clădirilor civile, absorbţia de cash, micromanagementul zecilor de upgrade-uri şi tacticile bazate pe luarea de ostatici aşază infanteria într-o poziţie centrală – situaţie valabilă sub o formă sau alta şi pentru Cartel ori Chimera. M-am trezit construind baze uriaşe pe hărţi gigantice doar pentru a pierde în faţa sabotajelor lansate de teroriştii Cartel – părţi ale unei facţiuni orientate spre subterfugiu şi tehnologie de vârf. Chimera, în schimb, este o armată ONU specializată în atacurile fulgerătoare (inclusiv non-letale) şi utilizarea dronelor avansate. Când cele trei se izbesc pe aceeaşi mapă, bătăliile rezultate îţi întorc pe dos ochii în cap şi induc vibraţii periculoase în cele şapte chakre.

În concluzie, Act of Aggression se află pe drumul cel bun. Pardon, producţia Eugen Systems se află pe drumul de care fanii genului RTS aveau nevoie, cel ocolit şi uitat în ultima vreme de multe alte case mari. Da, se vorbeşte pe Interneţi de un WarCraft IV, se mestecă cu nesaţ guma Legacy of the Void şi se fac balonaşe în culorile Ashes of the Singularity – dar AoA este, în viziunea mea probabil limitată, singurul candidat la titlul de Mama Tuturor Clonelor de Command & Conquer. Credeţi-mă, nu e nimic rău în această direcţie, iar singurele piedici posibile sunt cele pe care jocul şi le-ar pune singur.