Ţestoasele s-au dovedit a nu avea carapacea atât de tare, am trecut mai departe, m-am bucurat de puzzle-urile, catacombele şi mecanismele întâlnite, am crescut în nivel şi am mai adăugat puncte atributelor ce-mi păreau interesante, întotdeauna un bonus atrăgător pentru iubitorii RPG-urilor. Atmosfera era una incitantă, plină de mister. Asta până când, vreo două ore mai târziu, am dat nas în nas cu primul boss, moment în care aproape am renunţat. Lupta mi s-a părut atât de penibilă (eu dau, el mă păleşte – şi atât) şi atât de greu de câştigat, încât mi-am spus că jocul nu e pentru mine. Nu eram supărat, s-a mai întâmplat din când în când şi mereu am preferat să mă opresc în loc să continui frustrat şi să creez o recenzie negativă unui joc care e clar iubit de cei cărora li se adresează. Câţiva dintre voi au cerut însă acest articol, producătorii au fost şi ei drăguţi şi prompţi în momentul în care am cerut un cod de review, nu m-a lăsat inima… A doua zi, m-am întors întărâtat şi hotărât să reiau jocul, dacă era necesar, chiar pe easy (am ales hard iniţial, mda…), să mă focusez pe abilităţile care măresc damage-ul şi aşa mai departe. Nimic din toate astea nu au fost necesare, am încărcat o salvare anterioară şi în loc să mă iau la trântă din nou cu ăl mare şi rău am mai dat o tură prin zonele deja cercetate. Am descoperit o poţiune (nu ştiu cum de nu am văzut-o prima oară), o piatră ici, un cufăr dincolo (lopata şi-a arătat în sfârşit valoarea, am dezgropat comoara, nu aşa), după care am revenit, am salvat din nou şi ne-am luat la trântă. Am fost atent să fug în cercuri când era necesar şi să beau poţiuni pentru a-mi întrema eroii, am realizat că dacă inamicul se deplasează pot, pur şi simplu, să calc pe pătratul în care era şi voi colecta automat pietrele; am mai murit de câteva ori, dar, cumva, am izbăvit. Doi dintre eroi erau morţi, dar m-am întors la cristalul magic şi mare al zonei şi i-am readus la viaţă. Ura! Dar oare nu o să am aceleaşi probleme cu următorul boss?

Am învăţat că dacă mă dau în spate imediat după ce pălesc inamicii, loviturile lor o să mă rateze, dar… uşor de spus, greu de făcut. De multe ori m-am blocat în colţuri sau am fost înconjurat (grupurile inamice ştiu foarte bine cum să te pună-n şah), era greu şi câteodată frustrant. Asta până l-am întâlnit pe The Trickster: un pitic dat dracului care nu se lăsa prins, dar, care, indirect, m-a învăţat să lupt. Liliputanu’, luar-ar gaia, păşea scurt pe coloana pe care mă aflam, arunca o bombă, un cuţit sau ce mai avea el, apoi sărea repede înapoi pe altă coloană. Nu stătea niciodată în faţa mea, motiv pentru care era foarte greu de nimerit cu proiectilele pe care le aveam în dotare – pe atunci doar pietre si mici săgeţi de darts. În momentul în care mă apropiam, sperând să-l lovesc cu bâta sau să-i dau foc cu o vrajă, se dădea în spate, sau se plasa în diagonală, aşteptând să vadă ce fac mai departe. M-a apucat durerea de dinţi până i-am dat de cap, mai ales că din când în când fugea şi trăgea de nişte manete care eliberau ţestoase, ţestoase care nu fugeau, ci încercau să mă înconjoare, după care venea şi el să le ajute, luar-ar ghionoaia. Apropo, cine a programat AI-ul inamicilor… jos pălăria. Piticul mi-a deschis însă ochii, dacă el poate să jongleze cu mine în acest fel, atunci cu siguranţă şi eu aş putea face acelaşi lucru cu inamicii, şi să vedeţi cum mai râdea Nicu al vostru când îi reuşea şi cum urla când nu era atent şi păşea în lateral drept în puţuri – plasate, bineînţeles, special, chiar în această cameră. LoG II e necruţător din acest punct de vedere. Dacă arunci o privire într-o încăpere şi-ţi spui „hm… ţepele şi gropile alea o să mă încurce” atunci să fii sigur că d-asta sunt puse acolo şi că o să se întâmple.

Această luptă nu semăna însă deloc cu cea de care vă spuneam iniţial. Era frustrant de dificilă, dar şi deosebit de incitantă, puteam vedea soluţiile… doar creierul nu-mi funcţiona aşa cum trebuie, reacţiile îmi erau stângace, ochii săreau când în mijlocul ecranului, când în dreapta-jos, planul arenei era dificil de memorat, am mai murit de câteva ori, dar, ajutat de quick save şi load, l-am dat gata pe netrebnic, luar-ar cloanţa. Ce luptă, ce joc!! Apropo, salvaţi de fiecare dată când accesaţi o zonă nouă, dar şi înainte de a începe lupta cu un boss. Vorbesc aici de salvări mari, nu de Quick Save-uri. Jocul este neiertător şi va căuta să vă blocheze exact unde nu vă aşteptaţi sau unde nu aţi descoperit calea de întoarcere. De câte zeci de ori am spus că-l dau dracu pentru că am căzut într-un puţ ce părea fără ieşire numai eu ştiu. Boşii, la fel, rar o să se întâmple să-i daţi gata din prima. Unii se rezolvă în viteză, alţii în forţă, alţii prin folosirea mediului înconjurător şi aşa mai departe.

A doua zi, după un somn bun, timp în care creierul a ordonat şi şi-a trecut în regiştri acţiunile repetate cu o zi înainte, totul a devenit mai uşor. LoG II nu mai era un joc de şah cu ture, devenise un shooter în care nu mă puteam deplasa şi trage decât pe 4 direcţii. Strafe-ul şi mersul cu spatele erau prietenele mele, iar dacă cineva se apropia prea mult nu mă sfiam să scot shutgun-ul – aka barosul sau vraja explozivă învăţată recent. În timp creierul a învăţat pe dinafară şi tot ce se întâmpla în colţul din dreapta-jos şi mi-a venit mult mai uşor să mă concentrez pe acţiune. Pe la jumătatea jocului luptele s-au transformat într-un fel de dans capoeira în care, din când în când, îi mai păleam una partenerului. Să-l fac atent, nu de alta. Foarte satisfăcător. Aş putea spune că LoG II seamănă din acest punct de vedere cu seriile Souls/Blood sau Monster Hunter. Jocuri foarte dificile până ajungi să le simţi ritmul. După ce reuşeşti să-ţi stăpâneşti şi înţelegi abilităţile totul începe să curgă, eşti una cu eroul, eşti transpus în mijlocul luptelor şi te bucuri ca un descreierat când dobori un inamic mai băţos. Să vedeţi nebuneală când în mijlocul bătăliei realizaţi că sunteţi pe moarte şi trebuie să deschideți 4 inventare diferite pentru a întrema eroii (am descoperit că poţiunile nu blochează celelalte abilităţi dacă sunt băute direct din sac).

Dar LoG II are ceva în plus faţă de titlurile de mai sus, puzzle-urile. Aproape la fel de des pe cât vă bateţi, o să vă scărpinaţi în cap pentru a vă da seama ce e de făcut pentru a trece mai departe. Grimrock este jocul cu cele mai variate enigme posibile. Unele sunt ghicitori, altele sunt mecanice, altele sunt logice, vizuale, metafizice, ironice, criminale, imposibile. Nu, vorbesc serios, încă există secrete (cufere pe care le vezi, dar nu ştii cum să le ajungi, de exemplu) care nu au fost descifrate nici măcar de cei care creează walktrough-uri pentru joc. Primul puzzle mai complex m-a ţinut în loc cel puţin 3 ore, şi asta pentru că producătorii ştiu să facă mişto de tine. În faţa unei porţi aveam 9 trape (3 rânduri, 3 coloane) pe care puteam călca sau pe care puteam plasa obiecte. Am realizat imediat că există miliarde de posibilităţi şi că nu o să funcţioneze la ghici. Lângă uşă un bileţel spunea că „X marchează locul”. Cum d-abia găsisem o lopată care te lasă să sapi mai peste tot, mi-am spus „aha!” şi am început să caut de nebun toată plaja şi toate locurile prin care am mai fost – sigur trebuie să fie un X pe undeva. Înfrânt, m-am întors cu coada între picioare la trapele din faţa uşii şi am început să arunc bucăţi de carapace pe ele, poate, poate, am noroc. Soluţia era simplă trebuia să le apeşi în aşa fel încât să formeze un X. Fu….