Americanii ştiu să facă un spectacol profitabil din orice zboară şi are pene colorate, iar această îndemânare funcţionează în favoarea sistemului lor „special” de valori sociale şi culturale. Prin urmare, dacă nu poţi vinde un om, îi vinzi talentul; dacă nu poţi vinde un ideal, vinzi iluzia grandorii şi îi spui The American Dream – totul se datorează faptului că americanii venerează Spectacolul, prin ridicarea la nivel de artă a Glorificării Aducătoare de Profit. Sportul nu face excepţie, după cum bine ne-a demonstrat Jerry Maguire. Mergând pe acelaşi fir logic, nu pot să evit o trimitere la NBA 2K13, un simulator de baschet extraordinar, peste care maestrul Jay-Z a aşternut mantra kwan-ului comercializat. Aşa se face că NBA 2K13 transpira comercialism cras prin toţi porii, deşi atitudinea de „swag îndesat pe gât cu forţa” îţi trântea două palme zdravene, bine unse cu reclame, apoi îţi zbiera în faţă, precum Sgt. Hartman, că asişti la spectacolul NBA, nu la un meci de baschet din curtea şcolii. Or, NBA este mama, tatăl şi naşul ligilor de baschetbal, iar reprezentaţia desfăşurată pe terenul de joc e de-a dreptul electrizantă, indiferent cât şi-ar înfige rapperii Illuminati colţii corporatişti în ea. La urma urmei, băieţii ăia de peste 2 metri ştiu să plaseze mingea în coş, 2K Sports dispune de resursele necesare continuării unei francize sportive de succes, LeBron James apare pe copertă şi noi primim, cu braţele deschise, NBA 2K14 (o lacrimă se scurge pe obrazul EA). Să fie bine primit, cu tot cu spiritul lui hyper-americanizat. Parcă începe să-mi placă peste măsură…

Ediţia NBA 2K14 destinată actualei generaţii de console nu şi-a schimbat exagerat de mult forma, în comparaţie cu versiunea anului trecut. Controlul precis şi fluiditatea mişcărilor jucătorilor au rămas la fel de bine puse la punct, senzaţia receptată fiind cea de meci televizat. Pe deasupra, jocul se bucură de aceeaşi grafică bună şi simulare precisă a contactului dintre baschetbalişti – însă engine-ul jocului îşi arată potenţialul maxim în reproducerea fizicii mingii. NBA 2K14 transmite atât vizual, cât şi prin controller, o fineţe aparte, pe care nu am întâlnit-o nici măcar în FIFA 14 sau PES 14: jucătorii aleargă, sar, pasează şi protejează mingea cu naturaleţe, graţie unui proces de motion capture atent studiat de către producători. Fiecare impact direct are o repercursiune imediată, cu precădere asupra centrului de echilibru al jucătorilor – atât de important în baschetbal – şi, implicit asupra eficienţei driblingului.

Încleştările din propria jumătate de teren necesită o coordonare atentă a apărării, pentru a evita deposedările greşite (sau faulturile), în timp ce atacul din zona de două puncte implică un joc inteligent al paselor, până când slam-dunk-urile epice se preschimbă dintr-un vis de-al lui Hanamichi Sakuragi (personaj din seria manga Suramu Danku, o experienţă artistică recomandată iubitorilor de baschet) într-o realitate repetabilă cu puţină atenţie şi talent. Utilizarea stick-ului drept (PRO STICK) adaugă un plus de precizie în timpul aruncărilor la coş din exteriorul liniei de 3 puncte, acelaşi stick fiind folosit şi în cazul driblărilor complexe. Ce-i drept, familiarizarea cu schema de control este aproape imposibilă fără puţin exerciţiu, aşa că modul Training Camp nu trebuie trecut cu vederea. În concluzie, mecanica de joc din NBA 2K14 îmbină armonios stilul cu substanţa, rezultatul depăşind aşteptările mele iniţiale. Singura problemă deranjantă la nivel de gameplay este diferenţa grosolană dintre gradele de dificultate, însă acest defect minor afectează sensibil doar jucătorii începători, deoarece AI-ul nu se fereşte nicicând de aplicarea unor tactici avansate, rezervate profesioniştilor.