Vreau să priviţi conflictul PC vs. console ca pe o singularitate, în interiorul căreia sunt cuprinse cele mai inutile comparaţii, ipoteze, concluzii şi teorii parazitare. Acum imaginaţi-vă respectiva singularitate accelerată la viteza luminii şi izbită de un zid imuabil. Rezultatul nu mă depăşeşte, ci mă lasă rece. De ce? Ei bine, opiniile mele acide la adresa noii console Sony – pe care le voi exprima gentil în rândurile ce urmează –, nu trebuie considerate muşcături de câine turbat, căci veţi observa repede o atitudine mai degrabă stenică, puternic orientată către condiţia modestă a consumatorului român obişnuit – cel fără acces la PSN cu adresa din buletin. Departe de mine intenţia de a defăima un produs bogat în calităţi demonstrate în nenumărate rânduri de alţi specialişti, fiindcă argumentaţia mea se îndreaptă către filosofia eronată din spatele întregii industri. O, Sony, nici băieţii de la Microsoft nu merită o cunună de lauri!

Dacă redacţia noastră are un atu, atunci acela este capacitatea de a face lucrurile altfel şi de a nu se conforma tiparelor răsuflate şi fumate din dorinţa patetică de sincronie forţată cu presa de jocuri „străineză”. Aşa că voi încerca să consolidez, să întăresc moral individul interesat de apariţia unei console moderne; o consolă plină de potenţial, care, culmea, a fost lansată la apă fără o bibliotecă serioasă de jocuri, afectată de promisiuni îndeplinite parţial şi ocazionale defecţiuni tehnice. Experienţa mea de gamer, revărsată peste activitatea de jurnalist într-ale jocurilor, mi-a demonstrat că orice porţie de mâncare expirată servită drept aperitiv alterează gustul felului principal. Fac o trimitere către Skyrim şi recunosc că, probabil, eu am o găleată trasă peste cap – prin urmare, nu luaţi în seama teoriile emise de mintea mea îmbătrânita prematur dacă pentru voi lansarea noului PS4 a fost plină de “SWAG”.De asemenea, ţin să îmi exprim public dragostea nemărginită pentru PS3, deşi prefer gaming-ul pe PC (…deşi mă joc mai mult pe un DS phat, dar deja intru în alte basme…). Îmi iubesc consola de generaţie veche şi o tratez cu respect, mulţumită unor titluri exclusive de-a dreptul glorioase.

Cine nu a jucat Final Fantasy, Red Dead Redemption sau Gran Turismo pe “micuţa consolă japoneaza care poate” nu înţelege ce vreau să spun. Dar aici nu vorbim despre trecutul nostalgic, ci despre viitorul angular, oarecum stagnant şi rigid. Sunt conştient de urmările acestei declamaţii. V-aş putea cita opinii încă neformulate cu precizia unui Rolex, dar prefer să nu merg eu la Tsunami, ci să-i ofer şansa de a veni el la mine. Am primit noul PlayStation 4 cu bucurie în suflet, înflăcărat de potenţialul unei platforme next-gen. L-am scos din cutie, l-am întors pe toate părţile, i-am analizat cu atenţie designul exterior şi am strâmbat micronic din gură. Pentru unii poate semăna cu o cărămidă neagră trecută prin două lovituri de bardă. Pentru alţii cu o maşină de tuns gazon sintetic folosită de un replicant. Mie îmi place, sort of, deşi duse sunt liniile estetice fluide ale micului SuperSlim ori aspectul încrezător al PS2-ului. Eh, am gusturi ciudate, ştiu. În ochii mei, singurul element spectaculos este LED-ul cu rol de indicator, ce străbate partea superioară emanând o lumină plăcută. Totuşi, plasticul solid indică un nivel calitativ ridicat – o construcţie robustă, durabilă, de cursă lungă. Discul se încarcă cu ajutorul unui sistem autoloader similar celui întâlnit pe modelul original de PS3 şi funcţionează impecabil, fără a necesita forţarea suportului optic. Cred că din punct de vedere al designului industrial, Sony a urmat filosofia Porsche: urâţel, dar practic şi funcţional.