La interior, un APU cu opt nuclee marca AMD, realizat folosind tehnologia TSMC 28nm, se ocupă de procesare şi grafică. Viteza de bază are o valoare estimată undeva la 1.6 GHz, în timp ce performanţele grafice sunt speculate la 1.84 TFLOPS. Mai mult, un procesor secundar ARM preia o parte din funcţiile sistemului de operare. Memoria virtuală totalizează 8GB GDDR5 şi funcţionează la o frecvenţă de 2,75 GHz, iar stocarea datelor se face pe un HDD de 500GB, ce poate fi înlocuit(!). Pe scurt, PlayStation 4 îşi depăşeşte predecesorul şi dispune de suficientă putere de calcul pentru a rula jocuri ultra-pretenţioase. Cel puţin asta reiese din matematica comparativă simplă, însă adevărul se află undeva la mijloc. Pentru o consolă cu pretenţii next-gen, anunţată cu surle aurite şi trâmbiţe celeste, specificaţiile tehnice nu sunt tocmai uimitoare. Da, îşi fac treaba cu brio, dar nu sunt uimitoare. În epoca chip-urilor ieftine, Sony mizează pe un APU însoţit de o cantitate nu foarte mare de memorie, încredinţând durata de viaţă a noului produs în mâinile optimizării la sânge. Adică nu ai nevoie de muşchi dacă eşti un dezvoltator cerebral – o filosofie corectă şi sănătoasă, bazată pe principii corporatiste. La urma urmei, jocurile nu au nevoie de o evoluţie accelerată, naturală, ci de comoditatea şi stabilitatea oferită de platformele tipizate. Fuck the Great Leap, am I right? Printre numerele de mai sus nu se găseşte acel “raw power factor” mult aşteptat, ceea ce indică un salt modest în calitatea jocurilor incipiente, cel puţin până când engine-urile noi vor învăţa cum pot scoate untul din platforma-mamă. O vor face la un moment dat, nu plângeţi pruncii mei jucăuşi! Puţintică răbdare (1-2 ani) nu strică. Dovezi în favoarea acestui argument există, căci este suficient să aruncăm o privire peste Knack sau Killzone: Shadow Fall – titluri deloc impresionante, disponibile la momentul lansării.

La capitolul controler, PS4 se prezintă excelent: DUALSHOCK4 este un dispozitiv ergonomic, cu un format familiar, echipat cu un touchpad inedit şi un nou buton destinat funcţiei Share. Altfel, butoanele tradiţionale consolei PlayStation au rămas în poziţii similare, beneficiind de uşoare modificări ale formelor, chestie pe care o apreciez. Şi pentru că vă vreau electrizaţi – nu electrocutaţi –, mă voi opri asupra interfeţei şi funcţiilor oferite de noul software înainte de a trece la principala problemă filosofică ridicată de PS4, aflată la rădăcina răului ce-mi pleacă din vârful degetelor pentru a-şi găsi sălaş în textul meu eminamente cinic. Aparent există şi părţi bune (chiar foarte) la nivel digital, sub capota colţuroasă: trecând peste aranjamentul intuitiv şi aspectuos al itemelor şi coloanelor sistemului de operare OrbisOS, descoperim funcţia de streaming online prin Gaikai cloud computing. Sistemul din spatele sistemului, dacă îmi permiteţi exprimarea, funcţionează folosind serviciile cloud oferite prin serverele companiei achiziţionate de Sony în 2012. Facilităţi precum accesul la o bibliotecă de titluri clasice PSN, demo-uri instant, sharing şi streaming video live sau Remote Play cu ajutorul unui Vita – toate sunt posibile datorită glorioasei ferme de calcul din norişor.