Deși “Shadow of War” (SoW) bifează toate criteriile unui sequel excelent pentru “Shadow of Mordor” (SoM), elementele noi de gameplay se revelează cu viteza unui melc introvertit, presărate cu zgârcenie de-a lungul unui prim act mult prea diluat. Mi-e greu să cred că cineva ar cumpăra SoW fără să fie mai întâi motivat de succesul primului joc al seriei, sau măcar de trailerele și recenziile disponibile deja online. Este de înțeles deci, dacă după vreo cinci ore de joc, începeți să vă întrebați “dar oare când o să pot să-mi fac o armată de orci?” sau “parcă văzusem că pot să încalec dragoni și să zbor pe spatele lor?”. Vă asigur însă, că dacă vă înarmați cu ceva răbdare, SoW nu vă va dezamăgi, ba chiar, vă va surprinde din toate punctele de vedere.

Shadow of Tolkien

Împărțită în patru acte, povestea lui Talion și a fantomei lui Celebrimbor continuă din punctul în care a rămas la finalul  primului joc al seriei. Evenimentele se desfășoară pe linia temporală dintre “The Hobbit” și “The Lord of the Rings”, însă jocul supralicitează multe dintre elementele considerate canon în universul lui Tolkien. Își asumă această libertate narativă, deoarece, desigur, își propune să construiască un conflict cu mize foarte mari, fără să cadă în păcatul lipsei de coerență. Între momentul în care Sauron părăsește Dol Guldur pentru a reveni în Mordor, și momentul în care amenințarea sa devine fățișă, există o perioadă de timp destul de lungă, cumva neacoperită de scrierile lui Tolkien. Exact în acest gol se petrec aventurile lui Talion și ale lui Celebrimbor, făuritorul inelelor puterii. Într-un fel, ceea ce se întâmplă în SoW explică de ce i-a luat atât de mult lui Sauron să acumuleze destulă putere, înainte de a se revărsa asupra Tărâmului de Mijloc. Cei de la Monolith Productions au conceput o aventură care poate fi introdusă cu ușurință în canonul Tolkien, de-a lungul căreia aflăm mai multe despre trecutul lui Sauron și al lui Shelob, ne reîntâlnim cu Gollum, Witch King și Nazgulii.

Deși această nouă linie narativă abundă în idei bune, curgerea ei nu este întocmai logică. Lipsește talentul povestitorului iscusit care a fost Tolkien, fapt evident încă din primul act. Dialogurile se căznesc să emuleze abilitățile scriitorului, dar scenariul se pierde într-un constant du-te-vino între misiuni și profețiile lui Shelob, până în punctul în care Talion se comportă de parcă ar fi pudelul don’șoarei păianjen, prins întru totul în mrejele formei ei umane (și ce mai formă oameni buni, a exorcizat orice urmă de arachnofobie din mine). Sunt totuși și linii de dialog demne de citat, precum momentul în care Shelob explică de ce a ales forma unui păianjen atunci când a fugit din calea lui Sauron. “Am ales forma unui păianjen deoarece mi-am dorit să țes pânzele destinului”.