S-a vorbit în nenumărate rânduri despre combat-ul definitoriu francizei, criticat pentru simplitate şi senzaţia de atacuri regizate. Prin urmare, Unity încearcă marea cu degetul, luptele căpătând o dinamică inspirată de scrimă – rezultatul poartă amprenta unei dificultăţi crescute, care necesită un timing atent calculat. Săbiile sunt completate cu un arsenal vast, compus din suliţe, buzdugane şi arme de foc întâlnite în secolul XVIII. Cheltuind moneda jocului sau puncte de hacking, uneltele aducătoare de moarte pot fi îmbunătăţite, dar efectuând misiunile co-op sau cele din campanie, accesul la armamentul superior vine sub formă recompensatorie.

Am dus dorul pistoalelor lui Edward Kenway. Arno preferă un stil de luptă sec şi se fereşte de excentricitatea piraterească. Tragi şi loveşti cu sabia, aproape întotdeauna, deoarece faimosul Hidden Blade este accesibil doar în timpul atacurilor surpriză. Noutatea constă în Phantom Blade, un soi de mini-arbaletă silenţioasă, montată pe încheietură. Procesul încăierărilor este dureros de anost – în special acum, când componenta stealth a primit şi ea o cizmă de piele în dos. Ei bine, deşi intenţiile au fost nobile, produsul finit refuză să funcţioneze. Asasinul dispune de opţiunea unui cover clasic, în spatele obiectelor şi zidurilor, sau poate lovi fulgerător din ascunzişuri – însă orice plan gândit pe furiş riscă să eşueze lamentabil din pricina problemelor tehnice.

Assassin’s Creed Unity îmi displace din mii de motive, toate solide. În primul rând, nu aveam nevoie de pseudo-împrumuturile RPG inserate în sistemul de evoluţie al abilităţilor. Fuck it, Ubisoft, dacă stau bine să mă gândesc, NU AVEAM NEVOIE DE LOCK PICKING! Vroiam un joc dur, plin de acţiune istorică şi poveşti memorabile, nu de un şperaclu şi un indicator ce trebuie nimerit apăsând un buton. Cât despre aplicaţia mobilă necesară deschiderii cuferelor…aici mă simt jignit, deranjat, molestat, agresat personal. Habar nu am cât de frumos este Parisul când fac spume albe de furie.

Puţin îmi pasă de angelica Elise De LaSerre, de tânărul şi cinicul Napoleon, de comploturile romantice şi plimbarea cu balonul fraţilor Montgolifer când îmi este imposibil să lansez misiunile co-op – misiuni insipide în egală măsură, cu tot cu prezenţa celorlalţi trei jucători, 100% masculi. Se zice, pe la balurile mascate, că personajele feminine erau prea greu de modelat. În fine, rift-urile digitale temperează sufletul meu acid: am escaldat Statuia Libertăţii şi Turnul Eiffel, încercând să evit descumpunerea fibrelor realităţii virtuale din jur. Interesant, relativ impresionant, „more of the same”.

Aşezat lângă Unity, Watch_Dogs pare monumental. Iată că, într-un final chinuit, am ajuns să şterg din lista de interese un produs al industriei iubite. Indiferent dacă Assassin’s Creed Rogue mai poate salva ceva din reputaţia francizei Ubisoft, violul mental şi spiritual provocat de mulgerea robotică a unei vaci cu pedigree a dat de pământ cu subiectul Revoluţiei şi a dizolvat în nimicnicie un personaj cu potenţial, contrazicând vorbele Marchizului de Sade, care menţiona necesitatea durerii pentru a atinge culmile plăcerii supreme. Nimic mai fals.