Combat-ul din Inquisition sudează stilul ţopăit şi agresiv, real-time prin definţie, cu un sistem tactic intuitiv. Atacurile curg în cascadă, acompaniate de abilităţile speciale, însă micromanagementul celor patru eroi din party depinde de camera tactică, ce suspendă acţiunea şi introduce o perspectivă nouă. Eu am apreciat gameplay-ul datorită melanjului de viteză şi gândire strategică, deşi camera are tendinţa să fie dificil de controlat uneori. Majoritatea timpului lupţi împotriva templierilor, magilor sau demonilor, încercând să închizi portalurile spre Fade cu Ancora fosforescentă contopită cu braţul de cuceritor. Luptele epice sunt în perfectă sinergie cu direcţia artistică şi parcă îndulcesc puţin alegerile cu caracter dual din campanie, căci eşti mereu forţat să alegi (chestie tipică Bioware) între alb sau negru, forţă sau magie, cal sau cerb – a, da, hărţile din DA:I sunt atât de mari, încât trebuie parcurse călare.

Apoi dai de primul dragon şi timpul parcă stă în loc, implicaţiile mesianice din cultul lui Andraste se duc dracului, sabia se înmoaie şi vrăjile nu-şi mai ating ţinta. Dragonii din Inquisition sunt impresionanţi, fantastici, teribili, gigantici şi puternici. Adevăraţi demiurgi înaripaţi, balaurii tronează peste spaţii vaste şi fac din toată harta un câmp de luptă atunci când sunt atacaţi. Răpunerea lor nu este imposibilă, dar pompează în tine adrenalină mai ceva ca mersul pe bicicletă prin Sibiu. Numai că învingătorul primeşte loot unic, experienţă şi aur, ca-n basmele săseşti. Credeţi-mă, trebuie să încercaţi pe propria piele încleştările cu şopârlele colosale, deoarece cuvintele mele nu le fac cinste.

Cine se plictiseşte de questing, explorare, temniţe, păduri, munţi, ape cristaline, dragoni şi galerii cioplite de dwarfi poate încerca să colecţioneze shard-uri sau să-şi ardă neuronii încercând să conecteze stelele din constelaţii trasând o singură linie. Lipseşte echipamentul superior? Nu ajung poţiunile concentrate? Cu suficiente materiale adunate din lumea jocului, crafting-ul este o îndeletnicire simplă şi utilă. Evident, vorbesc despre câteva dintre activităţile secundare disponibile în Dragon Age: Inquisition, un titlu ce-şi depăşeşte cu lejeritate suma părţilor.

Am ales să joc peste 100 de ore un action-RPG dezvoltat de Bioware fiindcă aveam nevoie de un titlu AAA în viaţa mea. Eram însetat după un power-trip, vroiam săbii disproporţionate şi armuri lucioase. Îmi era dor să mă scald în sânge de balaur, să rezolv problemele companionilor din Skyhold, să particip la un bal în Orlais şi să fiu suspicios în privinţa ritualurilor puse la cale de Morrigan. Dragon Age: Inquisition a ridicat miza, a şters cu timpul meu pe jos şi a livrat de zece ori mai multă acţiune decât Origins şi DA II luate împreună. Am închis rift-uri şi am secerat Templieri Roşii. Pe scurt, m-am simţit extraordinar de bine. Ştiţi ce? Cred că îl încep din nou.