2012 a fost un an marcat de isterie, de parcă un val de nebunie măturase întreaga omenire. În timp ce unii aşteptau sfârşitul lumii urmărind invazia de documentare cu şi despre civilizaţia Maya, alţii se scufundau în acţiunea alimentată cu droguri, tatuaje, gloanţe şi violenţă din Far Cry 3. Pentru Ubisoft, FPS-ul de pe insula tropicală a reprezentat un standard înalt, stabilit nu neapărat de experienţa open-world explozivă şi plină cu demenţă crudă, ci de prezenţa tulburătoare a celui mai grozav antagonist (fie el secundar) din istoria jocurilor video moderne: Vaas Montenegro. Interpretat de actorul canadian Michael Mando, Vaas a insuflat în Far Cry 3 doza necesară de teamă, transformând lupta cu piraţii, răpitorii, psihopaţii, cultivatorii de droguri şi traficanţii de arme în ceva coerent, peste care exista un scop precis.

Mai târziu, Far Cry 4 a ţintit spre vârfurile munţilor Himalaya, iar lucrurile au căpătat o dimensiune nouă, mistică, bizară, dar la fel de violentă si isterică – culmea, pictată în culori mai vibrante decât nuanţele retro fluorescente ale expansiunii stand-alone Blood Dragon. A reuşit Ubi să-şi detroneze propria legendă urmărind o formulă de gameplay similară, însă vizibil îmbogăţită şi condimentată cu roadele experienţei acumulate după sfârşitul lumii?

Far Cry 4 introduce un personaj principal nou, într-o locaţie fascinantă, doar pentru a preschimba frumuseţea echilibrul premisei într-o baie de sânge. Adică, la câteva secunde după ce admiram o maimuţică jucăuşă m-am trezit aruncat într-un război civil, răpit de un tip fabulos, cu freza lui Jean-Baptiste Emanuel Zorg din Al Cincilea Element şi temperamentul lui Hans Landa pe LSD. Dacă stau să mă gândesc mai bine, comparaţiile sunt inutile, fiindcă Pagan Min – uns cu untdelemn din opiu rege al statului Kyrat, după un puci susţinut cu forţe paramilitare – are un stil fascinant, elegant şi tăios în acelaşi timp.

Tu, norocosul câştigător al lozului în plic cu numărul 13, eşti Ajay Ghale, întors pe crestele din ţărişoara asiatică scăldată în sânge pentru a împrăştia cenuşa mamei. Numai că ce-ar fi Far Cry fără aventura inoportună, de tip “one-man show/positive drug experience”, alături de o distribuţie alcătuită din femei exotice, bărbaţi periculoşi şi arme letale? Probabil un alt first person shooter open-world searbăd, incapabil să menţină jucătorul fixat în faţa monitorului. Din fericire, Ubisoft a navigat cu măiestrie pe apele reciclării, păstrând intacte mecanicile iteraţiei precedente. La urma urmei, reinventarea roţii este un proces periculos, după cum am putut observa în Assassin’s Creed Unity. Aşadar, Far Cry 4 calcă apăsat pe urmele capitolului anterior, modificând ambianţa, eroii, povestea şi câteva aspecte subtile din compoziţia universală – însă nu face exces de zel.