Îmi este clar că o tranziție completă și neschimbată a animației din 1995 pe marele ecran din 2017 ar fi fost imposibilă și, în fapt, de nedorit. Animația din ’95 duce arcul narativ dincolo de empiric, în lumea ideilor, într-o dezbatere filozofică pseudo-shakespeariană despre statutul ființei, asumarea identității și pierderea umanității. De asemenea, livrează o sumedenie de întrebări, în contextul unui viitor foarte probabil, în care granițele dintre om și mașină devin o problemă de alegere. Poate marea ei reușită este însuși Puppet Master, antagonistul care zguduie societatea printr-un șoc sistemic, indiferent de motivațiile sale reale, atingând un nou stadiu al ființei.

Aici intervine scenariul filmului din 2017, care, prin câteva decizii, simplifică ghost-ul animației (pun intended), traduce dialectica filosofică în ceva mai simplu, mai ușor digerabil. Destul cât să vândă, fără să-și piardă pe deplin identitatea artistică, ideatică. Totuși, de multe ori dialogurile devin clișeice, se cade din subtil în declarativ, și prin asta devine evidentă hollywood-izarea. Au fost momente când două sau trei cuvinte repetate prea des, câteva gesturi în plus, au înclinat balanța valorii artistice în direcția “meh”. Nu-i voi felicita, deci, pe Jamie Moss, William Wheeler și Ehren Kruger pentru efortul scriitoricesc, al cărui rezultat este discutabil.

Însă mă voi înclina în fața lui Rupert Sanders, deoarece regia reușește pe deplin să ridice valoarea filmului. Sanders capitalizează la maximum momentele de semnătură din GitS, atingând un echilibru dificil între comercializarea și menținerea esenței tari a materialului sursă. CGI-ul, design-ul de producție, cinematografia în general, este o operă de artă vizuală care aduce lumea lui Masamune Shirow (creatorul manga-ului, pe care se bazeaza GitS) în cinematograf. Nu se putea mai bine decât atât, “New Port City” este cât se poate de real, halucinant în contrastele sale dintre tehnologia avansată și cea rudimentară. Holograme gigantice bântuie peisajul urban amalgamat, al unui oraș din 2030, în care melanjul culturilor și al raselor venite de peste hotare se integrează în stereotipia niponă. Într-o societate în care augmentarea fizică prin cibernetică și robotică depinde doar de greutatea portofelului, omul “normal”, neîmbunătățit, este rar la vedere, iar modificările fluctuează între grotescul evident și high-tech-ul aproape inobservabil.

Secția 9 este o unitate de elită în subordinea prim ministrului, însărcinată cu combaterea cyber-terorismului și monitorizarea țintelor înalte din mediul corporat și din lumea interlopă. În cadrul ei, regăsim mai toate personajele faimoase ale francizei. Aramaki (Takeshi Kitano) șeful secției, Batou, Togusa, Saito și Borma printre alții. Maiorul, aka Mira Killian, ocupă poziția centrală bineînțeles, fiind rezultatul celui mai radical upgrade, transplantul de creier într-un corp robotic de înaltă tehnologie și dotat printre altele cu capacitate de camuflare până la totala invizibilitate. Investigațiile unui șir de asasinate duc întreaga echipă la limita dizolvării, în conjunctura conflictelor de interese, dar mai ales, o așează pe Mira Killian pe un drum fără întoarcere, către asumarea identității și a descoperirii sinelui.