M-am bucurat să văd că personajul negativ nu a fost pe deplin castrat pe altarul simplificării. Deși nu se ridică la nivelul maestrului păpușar, Kuze degajă destulă amenințare, comportă destulă încărcătură distructivă latentă, cât să mențină tensiunea ridicată în prima parte a filmului. Dincolo de momentul în care i se revelează identitatea însă, filmul se pierde în câteva clișee ale cyber punk-ului, pe care orice cititor mai bătrân de SF le va traduce cu ușurință.

Jocul actoricesc este solid pe toată suprafața distribuției. Până și personajele secundare au destulă încărcătură încât să fie credibile. Johansson este Maiorul, exact așa cum mi-aș fi dorit, chiar dacă scenariul îi face ei în mod special multe probleme. Batou și-a păstrat farmecul, ba chiar aș spune că Pilou Asbaek adaugă un plus de adâncime unui personaj neexplorat, prin simpla prezență scenică. Sensei Kitano domină scenele în care participă. Mențiunea specială merge însă la Kaori Momoi, ale cărei doctrine actoricești salvează filmul în câteva momente cheie, printr-un minimalism al expresiei.

Dacă la capitolul imagine și efecte vizuale filmul excelează, în materie de coloană sonoră, Clint Mansell și Lorne Balfe își asumă libertatea de a crea variații pe tema muzicală originală din scena de început a animației. Pot spune că le reușește doar parțial. Coloana sonoră nu este nici pe departe rea, însă nu atinge magnum opus-ul vizualului. Și totuși, cu superbă precizie, la momentul potrivit, chiar în punctul culminant al unui moment de semnătură executat direct în miocardul spectatorului, răsună “Making of Cyborg”, ridicând geekgasm-ul la paroxysm. Pentru cei care nu știu, melodia are textul unui cântec tradițional de nuntă, simbolizând unirea dintre Ghost și Shell.