În mod aproape paradoxal, cea mai puternică parte a lui Mafia III e aia în care nu te joci. Mă refer, desigur, la poveste și mai cu seamă la cutscene-urile dintre misiuni. Povestea prinde contur din trei unghiuri diferite: evenimentele curente, la care participi din perspectiva lui Clay, apoi filmul unei depoziții la tribunal legată de consecințele acțiunilor lui Clay și, în cele din urmă, un film-documentar care-l are în centru pe Părintele James, povestind detalii despre viața protagonistului.

Aceste trei planuri se întrepătrund constant, scenariștii alternând între ele pentru a construi, piesă cu piesă, povestea jocului. Ziceam de cutscene-uri. Eu cred că n-am văzut în viața mea cutscene-uri atât de mișto ca astea din Mafia III. Voice acting-ul este excelent, iar lip-sync-ul, mimica și expresiile faciale ale tuturor personajelor sunt absolut incredibile. Urmărind cutscene-urile, ai impresia că te uiți de fapt la un serial marca HBO, cu un buget enorm și actori extrem de talentați. Toate personajele arată și se mișcă atât de natural încât este imposibil să nu fii imediat atras în povestea jocului. Demn de menționat este și soundtrack-ul, plin de piese specifice erei care ai crede că nu ar funcționa într-un action-adventure, însă se potrivesc la fix cu acțiunea.

Grind Theft Auto

Din păcate, povestea devine repede un revenge-flick nasol și cam aici începe să se destrame tot jocul, chiar de când se termină cutscene-ul ăla superb la care te-ai uitat ca la Hristos și pui piciorul în New Bordeaux. În teorie, un New Orleans realist, cu parade Mardi Gras și mlaștini infestate cu aligatori sună fabulos. În practică însă, New Bordeaux este un imens oraș de carton, lipsit de viață, în care nu poți să faci mai nimic. Dacă vă mai amintiți nivelul ăla creepy din Max Payne 2 în care vizitezi platoul emisiunii Address Unknown (pe unde o ardea misterios Mona Sax), cam așa m-am simțit și eu. Oameni din carton care zic replici predefinite, clădiri multe care încep să semene toate unele cu altele și un sentiment neliniștitor de „bă, ce caut eu aici la ora asta?” – cam așa s-ar descrie mirificul New Bordeaux. Îmi amintesc cum în GTA IV reușisem să învăț să navighez prin cartier oarecum, să mă iau după diverse puncte de reper ca să ajung unde vreau, astfel încât uneori nici nu aveam nevoie de hartă, știam exact pe unde trebuie să merg. Nici gând de așa ceva în Mafia III, unde totul arată exact la fel.

Un element de realism tentativ ar fi vigilența pietonilor. Efectiv nu poți să furi o mașină liniștit, că imediat se găsește un bun samaritean cu un dezvoltat simț al culturii civice să fugă către cel mai apropiat telefon public să anunțe poliția. Măcar de s-ar fi întâmplat ceva interesant în cazul ăsta, dar nu. În momentul în care cetățeanul sună la poliție, apare un cerc albastru pe hartă, din perimetrul căruia tu trebuie să te retragi, altfel vin gaborii peste tine. Atât. De cele mai multe ori, tot baletul ăsta nu face decât te facă să pierzi timpul ascunzându-te de poliție pe după garduri, lucru cu atât mai frustrant dacă tocmai te duceai și tu să te vezi cu un NPC important și nu poți să termini misiunea din cauză că întâi trebuie să te joci un pic de-a hoții și vardiștii.

Revenind la Lincoln Clay, obiectivul său principal este acela de a-și răzbuna prietenii uciși demolând bucată cu bucată imperiul mafiot al lui Sal Marcano, asasinându-i oamenii-cheie, distrugându-i proprietățile și furându-i bunurile. Există, în total, 9 districte care trebuie cucerite, iar acest lucru se traduce prin multe, multe, foarte multe, Doamne Dumnezeule de ce atât de multe?!, misiuni repetitive și lipsite de haz. Există și unele set-piece-uri impresionante și o mână de misiuni atât de spectaculoase de-ți vine să dai cu basca-n câine, însă marea majoritate se reduc la cele trei activități enumerate mai sus. Eu vă zic doar atât: învățați să vă placă nenorocita aia de animație în care Lincoln bagă cuțitu-n interlopi, căci o s-o vedeți de foarte multe ori, dacă aveți de gând să duceți Mafia III la capăt.