Dar teoria este mult mai complicată decât practica. Primul nivel te expune unui mediu urban futurist care îți demonstrează prin elementele de fundal că omenirea secolului al XX-lea nu a reușit să inventeze ceva mai efficient decât automobilul. Aceste interacțiuni inițiale cu mediul te ajută să înțelegi mai bine cum funcționează X și care îi sun abilitățile: spre deosebire de prototipul lui Megaman, noua generație de robot uman poate să se cațere pe pereți ca o pisică și să încarce un proiectil mai puternic prin intermediul brațului-tun din dotare. Elementul care impresionează cu adevărat însă este faptul că anumiți inamici roboți pot distruge în mod autonom și non-predeterminat mediul înconjurător: astfel, dacă jucătorul nu este suficient de rapid, platforma pe care se deplasează va fi compromisă și scenariul va conduce inevitabil la o moarte neașteptată și prematură.

La finalul acestui stagiu introductiv are loc și prima confruntare cu maleficul robot Sigma, o mașinărie de război cu un comportament sfidător față de umanitate, care și-a propus să preia controlul lumii prin armata sa de Mavericks. Avem astfel parte de clișeul clasic ”mai ai de mâncat mămăligă”, prin care protagonistul pierde lupta și este desconsiderat: indifferent cât de bine este jucată această porțiune, nu există nicio șansă de a-l învinge pe Sigma. Însă X nu este singur în această luptă: chiar în momentele de ananghie, un alt robot mai puternic numit Zero își face apariția și îl pune pe fugă pe răufăcător.

Dacă situația descrisă mai sus a devenit în vreun fel prea încâlcită, voi face un rezumat: X merge să-l confrunte pe Sigma, dar eșuează lamentabil în luptă. Sigma pregătește exterminarea simpaticului robot albastru, însă Zero cel roșu salvează situația și reface echilibrul de forțe. Din acest moment, diviziunea muncii și scopul devin clare: X se va confrunta cu ceilalți 8 Mavericks pentru a deveni mai puternic, iar Zero va pleca în căutarea bazei secrete unde se ascunde Sigma.

Povestea eroulului care se află în continuă confruntare și își dezvoltă abilitățile pe parcurs ne este prezentată pe parcursul secțiunii non-liniare de alegere a nivelurilor: X poate să îi înfrunte pe cei 8 minioni ai lui Sigma în orice ordine alege, dar gradele de dificultate diferă și este nevoie de o parcurgere inițială a tuturor nivelurilor pentru a stabili o strategie câștigătoare. Dacă nivelurile sunt relativ accesibile și oferă un echilibru interesant între provocare și distracție, boșii de final de nivel sunt absolut nemiloși și programați să facă ravagii. Dat fiind faptul că înfrângerea fiecăruia îți oferă un atac special specific, abordarea cea mai eficientă este să îl identifici pe cel mai slab dintre ei, să îl înfrângi primul și să progresezi de acolo. Mai mult, există anumiți boși care au o slăbiciune specială doar la arma obținută de la un alt omolog de la alte niveluri. Prin urmare, se poate afirma că alegerea este o iluzie în cazul jucătorului orientat spre eficiență și inevitabil se va ajunge la strategii care transformă jocul într-un traseu predictibil.

La prima încercare, am avut ghinionul de a alege unui dintre nivelurile cu boss de final dificil. Nu stăpâneam suficient de bine controlul și atacurile lui X, inamicii de dinainte nu mă pregătiseră pentru o astfel de înfruntare și eșecul meu a fost dezamăgitor, iritant și repetat. Pentru a nu mai fi nevoit să parcurg tot nivelul după ecranul de ”Game Over”, am folosit de nenumărate ori funcția de derulare din emulatorul integrat în SNES Classic Mini. Iar acest tip de abordare m-a făcut să mă întreb preț de câteva minute ”Oare eu chiar mă distrez? Cum este jocul plăcut în condițiile în care nu pot să înving nici primul boss de nivel?” (probleme și stări existențiale pe care le-am prezentat deja în situația prezentată în primul paragraf al articolului).