Una dintre caracteristicile definitorii ale primelor două jocuri din seria Metro (2033 și Last Light) constă în faptul că acțiunea lor se petrece, cu precădere, în subteran. Sub ploaia de focoase nucleare ce tocmai începeau să radă capitala Rusiei de pe hartă într-o zi cu soare din 2013, rețeaua metroului moscovit le-a oferit celor mai norocoși dintre pământenii de la est șansa să se refugieze în ultima clipă, iar apoi le-a servit drept casă. Prea mulți nu au fost ei, și, convinși că sunt printre puținii supraviețuitori ai apocalipsei rusești, n-au avut de ales decât s-o ia de la capăt, visând la ziua în care vor putea respira din nou aer curat la suprafață. Ceea ce ei nu știu, însă, este că devastarea a fost una globală.

În relativă siguranță și feriți de radiațiile mortale de deasupra, supraviețuitorii au construit în subteran comunități, dar și facțiuni cu agende mai mult sau mai puțin clare. Și nu toate bine intenționate. Dacă unele nu fac altceva decât să apere resursele unor comunități ce caută să-și vadă de treabă, conviețuind în pace cu toate celelalte pentru binele mai mare, altele încearcă să-și extindă teritoriul și zonele de influență prin forță, vicleșuguri și jafuri. Vechile obiceiuri nu mor niciodată. Lumea… nu prea s-a schimbat.

Aerul irespirabil nu reprezintă însă singurul pericol pentru cei ce se aventurează la suprafață. Radiațiile au transformat majoritatea vietăților în bestii mutante care atacă adesea în haite, precum „găștile” de maidanezi sălbăticiți din București, ce tresar nervoase inclusiv la vederea propriilor umbre, darămite atunci când vreun nefericit le calcă teritoriul în vârful picioarelor. Dar dacă de fioroșii noștri mai ai o șansă să scapi nevătămat, poate doar mușcat de-o bucă și cu o injecție tot acolo după, pe cele din Moscova iradiată e mai bine să le eviți. Nu de alta, dar s-ar putea să nu mai aibă nimeni în ce să înfigă acul.

Și totuși, Artyom, eroul necuvântător la seriei, vizitează din ce în ce mai des exteriorul.

Evadare

Artyom s-a născut în ultimele zile dinaintea prăpădului și a crescut în subteran. În 2033, reușește să salveze omenirea din calea unui pericol iminent, într-un efort disperat. Apoi, în 2034 (Last Light), în contextul în care existența omenirii – din ce în ce mai divizată – este amenințată mai mult din interior decât din afară, acțiunile lui o fac să redescopere din nou lumina de la capătul tunelului după care odinioară se ghida.

Totuși, locuitorii metroului moscovit continuă să nu primească niciun semn din afară. În același timp, Artyom nu a renunțat la convingerea că, undeva, rămășițe ale guvernului au început să reconstruiască țara, neștiind de existența supraviețuitorilor de la Moscova.

Întâmplarea face ca într-o zi să descopere că nu doar existența altor oaze ale omenirii le-a fost ascunsă maselor din subteran, ci și că suprafața capitalei este mai animată decât crezuse. În special de un tren, ce pare că parcurge de mult timp distanțe mari către și dinspre destinații necunoscute. Iar acolo unde este unul, sunt șanse să existe și altele.

În primă fază, îmbarcarea lui Artyom și celor dragi lui la bordul unuia este prilej de evadare din calea autorităților, căci noua lor descoperire coincide cu o condamnare la moarte. La a doua strigare, este șansa pe care Artyom și-a dorit-o întreaga viață. Mijlocul ideal de locomoție care să îl poarte în căutarea unui nou început – un loc sub soare în care să poată respira fără să se sufoce, cu ape cristaline în care să se scalde fără ca apoi să-i crească o mână din spinare și răsărituri de care să se bucure în voie fără să se uite la ceas.