Despre samuraiul cu părul de aur

Pe plan narativ, NIOH are ca nucleu un scenariu neterminat aparținând lui Akira Kurosawa. Producătorul, Kou Shibusawa (responsabil pentru dezvoltarea unei pleiade de jocuri cu tematica istorică Sengoku) a păstrat însă foarte puține elemente din această sursă inițială și a ținut dezvoltarea jocului într-un purgatoriu continuu timp de aproape 14 ani. Timp în care, atât povestea personajului principal, cât și elemente de gameplay și echilibru s-au aflat într-un constant proces de îmbunătățire. Da, repet, în era campaniilor de 4 ore, parte din jocuri cu conținut descărcabil contra cost, în era jocurilor scoase pe bandă rulantă în diferite stadii alpha și eventual doar cu componentă multiplayer, numai pentru a lovi cu precizie data de vânzare și portofelele neinformate, cineva a ținut un joc superb în dezvoltare timp de 14 ani, deoarece, citez, “nu eram multumiți de performanță, ne doream ceva cu adevărat diferit”.

În rol principal jocul găsim un personaj istoric, William Adams (navigator englez care a trăit între 1564 și 1620, ce a supraviețuit unui voiaj dificil spre Japonia, unde a devenit primul samurai de origine europeană) – da, același personaj care l-a inspirat pe James Clavell în “Shogun”. În NIOH, povestea lui William este schimbată, mult ficționalizată. Regina Elisabeta își dorește să obțină Amrita, o piatră mistică găsită în abundență în Japonia, pentru a o folosi în războiul împotriva Spaniei. Ajutat de spiritul gardian Saoirse, William evadează din Turnul Londrei, unde era ținut captiv, însă un personaj misterios o capturează pe Saoirse și fuge cu ea în Japonia. Determinat să o recupereze, William pornește într-o lungă călătorie, la capătul căreia doar unul dintre cele 5 vase ale expediției ajunge pe țărmurile Japoniei. Acolo, în plin război pentru supremație, sângele vărsat a ridicat la suprafață Yokai, demoni teribili ce pârjolesc și ucid fără discernământ.

De fapt, prima jumătate de oră constă în acest lung prolog, evadarea din Turnul Londrei, în care jucătorului i se dă șansa de a se obișnui cu schema de control. Deși foarte atmosferică și, până una-alta, destul de utilă, această porțiune din joc mi-a lăsat o primă impresie îndoielnică. Controlul cu garda pe L2, triunghiul pentru atac puternic și pătratul pentru cel simplu, combo-uri ușor de legat, dublu X pentru eschivă. Nimic cu adevărat nou. Poate cea mai mare problemă a mea a fost faptul că în prolog influențele Demon Souls sunt mult prea vădite, iar NIOH nu-și dezvăluie nucleul de originalitate, nu vine cu nimic nou, nu te face să simți că ai descoperit ceva ieșit din comun. Prologul se sfârșește într-o luptă cu un boss deloc special, dificilă, dar cu nimic ieșită din comun. Din două încercări l-am feliat. Apoi însă, exact așa cum avea să se întâmple pentru următoarele ore, NIOH m-a educat în spiritul cepei. Multe straturi, mă-nțelegeți? Cu fiecare zece minute petrecute în joc, am descoperit un strat nou de adâncime, și esența RPG a jocului și-a spus cuvântul. Am trecut de la “meh” la “toamne tumneseule ce face jocu’ ăsta din mine”, m-au trecut fiorii.