Cât despre decorurile din interiorul blocului, mi-a plăcut în mod deosebit atmosfera apăsătoare constant pe care Observer reușește să o mențină. Mare parte a jocului o vei petrece practic pe holurile blocurilor și în câteva apartamente în care vei reuși să intri în timpul questului principal sau a câtorva secundare. Știu că nu sună impresionant, dar decorul este atât de bine făcut de către artiști încât va duce la o imersiune aproape completă – felul în care sunt plasate obiectele și mobilierul în apartamente le fac să pară locuite într-un fel în care parcă te simți un pic vinovat să cotrobăi prin posesiile cuiva.

Altă parte importantă a jocului sunt dialogurile – nu sunt foarte multe la număr, dar sunt foarte bine scrise și excelent interpretate. Fiecare interlocutor reușește să aibe o personalitate convingătoare și fiecare dintre ei reușește să aibă ceva interesant de spus. Mi se pare o realizare cu atât mai mare cu cât majoritatea interlocutorilor sunt doar voci – personajele cu care vorbim sunt închise în apartamentele lor cu prilejul unui lockdown al clădirii. Fiecare din ei reușește să fie memorabil și vă încurajez să explorați cât mai mult și să reușiți să găsiți toate quest-urile secundare și să vorbiți cu fiecare în parte – de la orbul care trebuia să iasă fix în ziua lockdownului și să își pună niște implanturi ilegale, cu care putea să-și recapete vederea, până la dealer-ul de droguri, dependentul de substanțe, dependentul de VR, familia tradițională și pură, fără augmentări, fiecare conversație a adus ceva nou și m-a lăsat nerăbdător să descopăr următorul rezident al ghetoului.

Nu vreau să vă dau mai deloc spoilere asupra poveștii, pentru că vreau neapărat să o descoperiți singuri – vreau doar să vă spun că este o poveste matură și că accentul cade pe horror doar în aparență – de fapt, drama este genul predominant. Observer reușește să-și creeze un univers credibil și să pună pe masă aspecte la care prea puțin se face referire în general. De la sentimentul de vinovăție pe care îl ai atunci când comiți un fapt interzis – hacking-ul în mințile și amintirile unor oameni proaspăt omorâți – felul în care le este invadată intimitatea prin acțiunile tale, umanitatea fiecăruia din personajele pe care le întâlnești și dramele prin care au trecut – până și logica din spatele scurtelor secvențe horror – realizarea că monștrii pe care îi vezi nu sunt altceva decât… iarăși nu vreau să dau spoilere, pentru că e destul de important momentul în care realizezi cine e de fapt monstrul care te urmărește.

Am I fucking losing it?

Observer reușește să spargă granița dintre conștiență și vis și de multe ori te vei întreba alături de Lazarski – “Am I fucking losing it?”.  Sunt atât de bine realizate nivelele în care te conectezi în mințile oamenilor fie abia omorâți, fie aproape morți – și atât de fucked up făcute, încât uneori par veritabile labirinturi. Suprarealismul e la el acasă, iar de multe ori îți dai seama că mințile oamenilor sunt mai întunecate decât orice alt loc real ai fi văzut până atunci și abia aștepți să afli ce s-a întâmplat, ca să ieși mai repede la lumină. Nerecomandat claustrofobilor – căci unde altundeva te-ai putea simți mai sufocat și mai închis decât în mintea cuiva? Să fii obligat să trăiești amintirile alea – fără a avea posibilitatea de a le modifica componența, ci doar de a le înțelege implicațiile. Să fii forțat să trăiești cele mai mari temeri pe care acele persoane le-au avut, totul ca să afli adevărul despre ei.