Or fi cei de la Obsidian mari povestitori, dar au nevoie neapărat de programatori… Sau poate nu asta este problema. Ultimele lor mari titluri au fost (în ordine cronologică) Alpha Protocol, Fallout: New Vegas, South Park: The Stick şi acum Pillars. Vorbim aici de o trecere, în doar 5 ani, prin 4 motoare grafice – de la Unreal Engine 3, la Gamebryo, la Dungeon Siege 3 şi, în sfârşit, Unity. Oricât de meseriaşi ar fi programatorii pe care-i au în echipă, pur şi simplu nu au timp să înveţe şi să modifice măruntaiele acestor programe după propriile nevoi. Dar… nu… retrag, retrag pentru că multe dintre problemele particularităţile jocului ar fi putut fi îndepărtate sau optimizate destul de simplu, dacă le-ar fi păsat. Dacă şi-ar fi jucat propria creaţie, dacă ar fi înţeles ce este important pentru clienţii lor (pasionaţii de RPG-uri). Vorbeam mai devreme de stupiditatea eroilor. În Divinity, în momentul în care unul dintre eroi vede o mină sau o trapă, le atrage atenţia tuturor şi ocolesc zona în grup. În Pillars parcă şi aud vorbele rostite de eroi cu o mirare exagerată: „What’s this?!” Capcana devine vizibilă, după care imediat toţi calcă în ea ca dobitocii. A trebuit să mă duc în meniu şi să spun jocului să pună pauză automat de fiecare dată când deştepţii mei descoperă ceva nou. Şi, v-aţi aştepta ca pauza să le taie şi avântul destinatoricesc, dar nu. În momentul în care deblochezi timpul, îi vezi cum îşi continuă traiectoria către destinaţia originală. Facepalm! Trebuie să dai click în altă parte, după care, dacă niciunul dintre eroi nu este în stare să dezarmeze (nivel suficient de mare în mecanică) capcana, trebuie să-i selectezi pe fiecare în parte şi să-i conduci ca pe orbi pe un traseu ocolitor. AI-ul este şi el, din păcate, lovit de aceleaşi carenţe la nivel de programare. Sau poate problema a fost lipsa timpului, sau, şi mai rău, nepăsarea, culcatul pe o ureche, urcatul la cap, elefantul din încăpere. În 80% din cazuri am folosit aceeaşi strategie şi a funcţionat. Foarte rar s-a întâmplat ca inamicii să atace alt oponent al echipei în afara celor postaţi în front, sau a celor deja răniţi. Niciodată nu am fost flancat, nu i-am văzut să se repoziţioneze, să se retragă, să creeze vreun combo de vrăji deştept şi aşa mai departe (şi când te gândeşti că am ales hard). Într-un fel înţeleg de ce producătorii au ales să te limiteze atât de mult, pentru că, dacă te-ar fi lăsat să experimentezi, prostia AI-ului ar fi fost mult mai evidentă.

Găsesc incredibil cum nişte oameni care cunosc atât de multă psihologie, sociologie, filozofie, istorie a religiilor, literatură şi aşa mai departe, nişte oameni care sunt în stare să construiască universuri credibile şi complexe, o să extind puţin mai încolo, nu realizează ce ne face pe majoritatea dintre noi RPG-iştii să tresărim şi să facem ochii mari. Nu doar povestea ne bucură, la fel de importantă este complexitatea mediului înconjurător, loot-ul, lore-ul, posibilitatea de a colecţiona una alta, avem o minte care cere ca totul să fie sortat, totul să fie cercetat şi aşa mai departe. Cetatea pe care o primim în dar este o idee minunată, care rezolvă atât de frumos problema banilor, sau mai bine spus, non-problema banilor, apărută, după o anumită perioadă, în majoritatea RPG-urilor. Aici, dacă ţii să redai castelului şi împrejurimilor gloria de altă dată şi mai pui ochii şi pe câteva acareturi unice vândute prin cine ştie ce colţuri ale lumii, o să tragi tare pentru fiecare para până aproape de sfârşit. Dar… (se putea să nu fie un dar şi aici) cetatea este în acelaşi timp şi o mare deziluzie, care subliniază la rându-i lipsurile şi limitele jocului. Oare cei de la Obsidian nu încearcă alte jocuri? Sau şi mai rău, au o impresie atât de bună despre ce creează încât ajung la concluzia că tot ce fac e extraordinar? Cu cât le joc mai mult titlurile recente, cu atât ajung să cred în această din urmă idee. Oamenii ăștia sunt cu capul în nori, sunt rupţi de realitate, trăiesc acolo între fani şi se hrănesc cu iubirea primită de la fanatici. Iar m-a apucat…

Mă gândesc că dacă s-ar juca alte RPG-uri, ca şi producători, ar sta mereu cu hârtie şi pix lângă ei şi şi-ar nota ideile de gameplay care funcţionează, care trezesc în ei pasiune, care dau putere universurilor create. Dacă ar fi jucat oricare din JRPG-urile mari din ultima perioadă, ar fi realizat că dezvoltatorii japonezi înţeleg foarte bine puterea şi importanţa design-ului şi a micilor poveşti din spatele armelor şi armurilor, dar mai ales cât ne place să le colecţionăm. Încep să mă repet… Avem la dispoziţie un întreg castel, ar fi fost atât de simplu să creeze un perete sau o încăpere unde să putem expune obiectele mai deosebite găsite. Suntem minţiţi cum că oamenii o să înceapă să fie atraşi de măreţia şi frumuseţea locului, dar chiar şi după ce am terminat cu restaurarea + toată lista de upgrade-uri posibilă, nu am avut parte de mai mult de doi invitaţi concomitent la, acum, palat. 2?! Sunteţi nişte idioţi! Bonusurile primite de la upgrade-uri sunt… penibile, ai ditamai conacul lângă castel, mai luxos decât toate pe care le întâlneşti în joc, cetatea e casa ta, locul unde ar trebui să-ţi încarci cel mai bine energiile şi cu toate astea, după un somn bun, primeşti doar un +1, hai 2, în dreptul a mai ştiu eu cărui atribut. Am uitat să vă spun că somnul e foarte important în Pillars. În schimb, dacă mă duc în mijlocul pădurii, la sute de kilometri depărtare, într-un han amărât, să vezi acolo bonusuri. Reconstruieşti prăvălii, fierării şi chiar şi o biserică şi toţi îţi vând numai tâmpenii care nu-ţi folosesc la nimic, ba mai mult, te mai şi jecmănesc când le vinzi ce ai adunat în deplasare, preţurile oferite fiind Jignitoare (cuvântul a devenit laitmotivul recenziei). Eşti stăpânul locului, cel care i-a angajat, îi plăteşte şi îi protejează, eşti praf.