Ceea ce m-a atras mai mult decât orice altceva – în calitate de proaspăt jucător de Star Wars: Battlefront II – a fost mișcarea cu navele. O tonă de libertate prin traficul neo-urban, o selecție foarte decentă de nave și, de departe cel mai fain feature, abilitatea de a-ți construi și upgrada singur nave în propriul garaj.

Având în vedere că există fel de fel de misiuni care implică atât curse cât și combat, n-ai cum să te plictisești încercând combinațiile de motoare și arme. Mai ales pentru că unele piese nu se pot obține decât progresând prin quest-uri.

Quest-urile, dacă tot le-am menționat, devin ușor repetitive după un punct. Dezamăgitor, având în vedere potențialul imens al lumii în care se desfășoară acțiunea… dar lazy writing-ul n-a omorât pe nimeni. Din ce în ce mai multe titluri de tip sandbox adoptă o strategie cu filler content care te trimite la grind, pentru ca apoi să ieși fruntaș când vin misiunile „alea mari”. „Not great, not terrible”, cum ar zice tovarășii din Cernobîl.

Un ultim salvo de aplauze merge către sound design, un aspect pe care mulți dintre noi poate că-l uităm sau ignorăm când vine vorba de jocurile de acțiune. Nu e cazul aici. Ambianța e fix „de acolo”, fiecare mecha-something scârțâie, scoate aburi sau sunete metalice. Iar voice acting-ul e ceva spectaculos pentru vremea lui – poate unul dintre cele mai potrivite casting-uri pe care le-am auzit.

Per total, Scrapland este un joc de care mi-e dor de nu se poate, care prezintă un univers care ar merita un remaster (dacă nu un sequel). Rămas totuși în umbra lui Alice, nu trebuie deloc ignorat nici de fanii lui McGee, dar nici de către cei care au trăit vremurile alea doar cu Tommy Vercetti și C.J.

Go visit Chimera, people!