Faptul că nu prea poți schimba caracterul și ideologiile personajelor întâlnite poate fi considerat un minus al jocului, și inițial chiar așa am crezut că este, dar, în scurt timp am realizat că în Original Sin accentul cade pe alegeri și nu pe consecințe. Băieții de la Extra Credits au prezentat mult mai bine decât o voi putea-o eu face vreodată (aici) care este diferența dintre aceste două abordări. Majoritatea jocurilor, inclusiv monștrii sacri ai CRPG-ului, te lasă să descoperi și să absorbi consecințele a ceea ce ai făcut sau ales pe parcursul aventurilor. Divinity este mult mai brutal și te obligă de cele mai multe ori să alegi. Este printre singurele jocuri în care am decis să mă întorc să mai schimb o palavră cu psihopații pe care i-am întâlnit. Ca de obicei, pentru că jocul mi-a permis să nu-i omor pentru a avansa în poveste, am trecut mai departe, crezând că acțiunile mele viitoare le vor schimba gândurile, îi vor atrage de partea binelui sau mai știu eu ce grozăvie. Doi pași mai încolo le-am descoperit însă crimele și ororile, puse în practică cu mârșăvie și sadism. Trei pași mai încolo am realizat că nu se vor schimba niciodată, că dacă nu iau măsuri vor continua pe aceeași cale. Poate că sunteți împotriva pedepsei cu moartea și e întotdeauna frumos ca în prima trecere printr-un RPG să joci un rol care să-ți oglindească sufletul, dar, credeți-mă, ce o să descoperiți aici are puterea să vă facă să vă răzgândiți. Și iată-mă înapoi, contemplând dacă să-i omor sau nu. Și asupra a ce spune asta despre mine. Titlurile care te pun să alegi în acest fel sunt mai rare, dar sunt de două ori mai bune, pentru că te obligă să reflectezi asupra a ceea ce urmează să faci sau și mai bine, asupra a ceea ce tocmai ai făcut.

Dar Larienii nu s-au oprit aici. Multe din quest-urile jocului combină cu nonșalanță abordările și te surprind cu niște concluzii… Am descoperit lângă o stâncă un nobil cu piciorul rupt, care-mi povestește despre cum a fost împins și că are nevoie de o piatră specială pentru a se vindeca. Dacă pot să-l ajut, bla, bla, iar dacă-i găsesc impul, care a fugit și s-a ascuns ca un laș, să bla, bla, bla. Impii sunt de obicei sclavi în Divinity și imediat m-am gândit că poate Frederick chiar a meritat-o, așa că am căutat, dar nu foarte atent. Cum acest quest era doar unul din zecile fără legătură directă cu povestea mare, până la urmă am abandonat cercetarea, mi-am notat pe hartă incidentul și-am plecat mai departe, urmând a mă întoarce după ce mai rezolvam din problemele mai stringente. Când am revenit știam clar (nu vă spun cum sau de ce) unde să caut și negreșit am descoperit și mica creatură. Două scheme mai târziu am reușit să-l conving să-și înfrunte stăpânul doar pentru a realiza că între timp Frederick murise. Ce credeți că se va întâmpla după câteva zile cu o persoana care nu se poate mișca în mijlocul pustietății? Mi-a părut rău, sincer să fiu, și-am înțeles că indiferența sau neutralitatea vin și ele cu repercusiuni, sunt acțiuni în sine. Durerea mi-a fost luată cu mâna însă de felul în care a reacționat impul. Umorul este mereu surprinzător în Original Sin.

Questa principală are mai mereu câte 3-4 rezolvări posibile pentru fiecare nou pas pe care-l faci. Questele secundare sunt însă mult mai criptice și trebuie să fiți pregătiți să lăsați câteva din ele nerezolvate, dacă vreți să terminați jocul fără să aruncați un ochi pe ghidurile online. Unele din ele sunt chiar încrucișate și nu vor mai putea fi terminate datorită unor alegeri prealabile, sau poate premature, pripite, asta doar așa ca să vă mai zgândăre. Altele sunt obscure și/sau greu de descoperit sau completat. Din acest punct de vedere Original Sin semănând bine cu Morrowind unde rar ți se spunea clar unde să cauți. „Du-te spre nord, o să găsești tu, am încredere în tine…” Divinity: Original Sin depășește însă lejer din acest punct de vedere The Elder Scrolls 3, dar și mai toate CRPG-urile clasice (oau!!!). Pentru că rezolvările questurilor variază și se mixează genial. Acum ești Lara Croft (vechea, cea care călărea mormintele, nu asta tinerică și supraviețuitoare de acum) și te chinui să rezolvi un puzzle ca la carte. Acum ești Gordon Freeman și te folosești cu cap de ceva fizică elementară pentru a ajunge unde vrei sau pentru a îndepărta anumite obstacole. Acum ești Harry Potter și tocmai ce ai folosit o mantie a invizibilității, pentru că… de ce nu, o magie pentru a deschide un lacăt fermecat sau o poțiune pentru a vedea mai bine. Acum ești Sherlock Holmes și încerci să descoperi ce au făcut, ce gândesc, sau cum să-i faci din vorbe pe ceilalți. Să nu uităm nici de eroii majorității strategiilor pe ture și așa mai departe. Original Sin este și puzzle și adventure și TBS și RPG și action și trece din una în alta cu o nonșalanță debordantă. Ba mai mult, mai este și suficient de flexibil pentru a te lăsa să încerci să depășești un prag în felul tău. Mare realizare. Quest-ele, dar și rezolvările lor, reușind să fie mai mereu diferite și surprinzătoare. Cred că producătorii și-au scris pe perete, „no fetch quests” și, incredibil, le-a ieșit. În tot jocul nu am avut de adus decât un cap de mort, dar nici acela nu a fost cerut în mod direct. Resurse, componente, ingrediente? Nimeni nu a avut nevoie de nimic din sacul meu pe tot parcursul jocului.