Și că tot veni vorba. Larienii au reușit să implementeze puzzle-uri până și la nivelul craftinging-ului – partea de meșteșugărit și confecționat a jocului. Majoritatea cărților în care găsești rețete, planuri și schițe, explicându-ți doar parțial ce ai de făcut. Câteva fiind ghicitori în toată puterea cuvântului. Parcă ar fi fost create de un Michelangelo, speriat de gândul că oamenii ar putea folosi descoperirile și invențiile lui în scopuri necurate. Jocul te lasă să experimentezi cu toate ingredientele pe care le aduni, chit că ai descoperit sau nu o rețetă sau un plan și poți deveni, dacă găsești aceste îndeletniciri interesante, alchimist, fierar, scrib și/sau artizan.

 
Inițial am fost dezamăgit de faptul că luptele sunt pe ture în cel mai pur stil clasic. Acum dai sau te miști tu, acum dau sau mă mișc eu, acum beau o poțiune, acum mă ataci pentru că ți-ai uitat poțiunile acasă sau ești sărac lipit și așa mai departe. Speram să descopăr un sistem mai apropiat de cel din Baldur’s Gate sau Fallout Tactics, în care poți pune în orice moment acțiunea pe pauză pentru a lua decizii. Orice fel de decizii. După care toată lumea reia lupta în timp real. Mult mai complex, mai tactic, mai flexibil. Mereu am avut impresia că în jocurile pe ture, în scurt timp descoperi cele mai bune soluții și ajungi să le folosești constant și plictisitor. După primele 3-5 confruntări mi-am schimbat însă total părerea. În Original Sin, pe cel mai înalt grad de dificultate, nu ai nicio șansă dacă ataci în forță inamicii care au înconjurat primul oraș. Trebuie să gândești, să folosești tactici de gherilă, diferențele de nivel, să bați în retragere, să fii atent, să muți butoaie (o să vedeți voi de ce, o să fie prietenele voastre) și așa mai departe. Este printre singurele jocuri în care simți că oamenii ăia care ți-au cerut ajutorul chiar aveau de ce să le fie frică. Grupurile de inamici întâlnite sunt puternice, se completează bine, atacă neînfricat și chiar se și retrag, dacă e nevoie. De fiecare dată când reușești să mai eradici unul, trăiești cu impresia că nu ai fi reușit fără câteva tertipuri sau tactici mai avansate. Că ai păcălit jocul. Majoritatea luptelor par, pentru că nu ai posibilitatea de a salva decât în afara lor, ca niște lupte cu boși. Sunt diferite, complicate, lungi și oferă satisfacție pe măsură. Fiecare nouă vrajă învățată, fiecare nouă abilitate, deschide noi și noi strategii. „Aha… deci dacă chem ploaia și ud pe toată lumea, electricitatea și frigul sunt mult mai eficace. Focul se poate răspândi, multora le e frică de foc, otrava explodează, apa poate fi transformată în aburi, vizibilitatea este foarte importantă, toate aceste lucruri pot lucra și împotriva mea?! Friendly fire e de multe ori mai periculos decât orice!!!” Și așa mai departe.

După 10-15 ore ajungi să uiți de minusurile înșirate mai sus, elemente jocului prind sens și încep, pentru că ai investit timp și muncă, să capete valoare, totul se leagă, ești implicat trup și suflet, vrei mai mult și ți se oferă mai mult. Jocul începe să dea o dependență acută, iar după 20-30 de ore ești absorbit cu totul. Graficul notei devine o linie pe palierul 10. Hărțile încep să se închidă perfect și mângâie OCD-istul din tine, apreciezi din ce în ce mai mult designul de nivel, aventura, posibilitățile tactice și de rezolvare a quest-urilor, motorul fizic, seriozitatea și umorul, ajungi să creezi armuri, arme și poțiuni mai complexe. Ești fermecat!

Cu 10-15 ore înainte de sfârșit, dacă dai în mania compleționismului, jocul pierde, din păcate, din impuls. Ultima hartă e un pic plictisitoare, strategiile, vrăjile și abilitățile și-au cam atins limitele și ajungi să duci lupte din ce în ce mai asemănătoare. Nu mai confecționezi de mult unelte la fel de puternice ca cele pe care le găsești (drop, cufere), puzzle-urile sunt din ce în ce mai rare etc. Nota scade undeva în zona 8 și începi să-ți aduci aminte din nou de complexitatea CRPG-urilor de căpătăi. Larienii îți tot repetă în fereastra de load cum că un scroll poate oricând înclina balanța unei lupte în favoarea ta. Prin comparație… nici pe departe. Îmi aduc aminte cum în Baldur’s Gate 2 puteam summon-a demoni atât de puternici încât nici măcar nu-i puteam controla. Îi chemam din lumea de apoi, fugeam din încăpere, ascultam artificiile de afară și mă întorceam când se făcea liniște. De obicei, ori mai rămâneau doar 2-3 inamici, și ei cu viață frântă, ori demonul aștepta furios, doar o fărâmă din ce era. În Torment am rămas cu gura căscată când am folosit un inel primit în dar, care a atras de pe orbită un asteroid și l-a aruncat în capul inamicului pentru un 9000+ damage. Original Sin nu e din păcate atât de original. Vrăjile și scroll-urile sunt mult mai clasice. Apoi, pentru că inamicii devin din ce în ce mai puternici și mai greu de dovedit, ajungi să duci dorul strategiilor mai cu moț din RPG-urile tactice. Țin minte cum în Fallout Tactics mă târam pentru a nu fi văzut și ceream tuturor membrilor echipei să tragă în țintele mai puternice în același timp, pentru a-mi crea un avantaj. O soluție imposibilă aici. A început să mă deranjeze din ce în ce mai tare și faptul că nu pot controla decât în timpul luptei animalele și scheletele summon-ate. Că de multe ori nu am putut iniția o luptă decât la finalul unui dialog, moment în care am fost rapid încercuit și așa mai departe. Din fericire finalul a readus jocul pe palierul cu care mă obișnuise, cu puzzle-uri demente și un boss cu care m-am luptat mai bine de 4 ore. Ce bătălie dementă!