Atunci bine, îmi zisei, aveam de ales între Ultra-ul de care vă spuneam la 150 de Euro sau suratele mai potente (MLC-urile), care costau cam la fel, dar aveau doar ~250 GB. Am mers pe o capacitate mai mare (fingers crossed) şi am apăsat butonul de Cumpără. Aveam două zile la dispoziţie pentru teste (până ajungea SSD-ul). Eram curios care o să fie diferenţele, mai ales în cazul unui sistem bătrâior ca al meu. Configuraţie?

Placă de bază: Gigabyte EP43T-USB3 – un LGA 755, cu ultima versiune de BIOS instalată.
Procesor (CPU): Intel Core 2 Quad Q8300 – overclock-at banal de la 2500 GHz, frecvenţa de bază, la 2745 (366 MHz x 7.5). Dacă vreţi să faceţi o comparaţie cu modelele mai moderne sau cu ce aveţi voi, aveţi aici un tabel cu paliere de putere.
Placă video (VGA): Radeon HD 5770 cu 1 GB ram. 14.12 AMD Catalyst Omega, ca şi driver. La fel, dacă vreţi să comparaţi, tabel aici.
Memorii (RAM): 2x2GB DDR3 1600MHz ADATA XPG Gaming. Subclock-ate pentru a se sincroniza cu procesorul la 366 MHz (1464 Mhz) – timpi 9-9-9-25.
Hard Disk (HDD): WDC WD5000AAKS-00A7B2. Un Western de 500 GB care m-a servit ireproşabil – 7200 rotaţii, 16 MB cache, SATA 2.
Sursă (PSU): GreenMax 750W. Overkill – cumpărată pe vremea când plăcile video consumau mult mai mult curent.
Sistem de operare (OS): Windows 7 Ultimate x64 Service Pack 1. Cu toate update-urile făcute.

Am decis că nu are nici un sens să instalez programe de test specifice pentru HDD-uri care măsoară rate de transfer, acces şi aşa mai departe. Există astfel de review-uri peste tot pe internet. În schimb, am ales o abordare mult mai aproape de realităţile zilnice. Iniţial am testat şi cronometrat cât timp îi ia sistemului să pornească, să deschidă un Chrome cu 3 tab-uri printre care şi un Youtube. Am oprit cronometrul în momentul în care am putut apăsa play. Am văzut multe teste care măsoară timpul de start, dar există o diferență destul de mare (zic eu, mai ales în cazul sistemelor cu Windows obosit, neschimbat de 3-4 ani) între momentul în care vezi desktop-ul şi cel în care poţi să şi foloseşti calculatorul. Am repetat toate testele de 3 ori pentru a mă autoverifica, dar şi pentru a avea mai multe date din care să tragem concluzii. După cum o să vedeţi, exceptând faza de start, am descoperit cu bucurie că sistemul a rămas foarte stabil, chiar şi după atâţia ani de instalări, dezinstalări, update-uri şi aşa mai departe.

În 70-80 % din cazuri, sistemul meu trecea de faza de BOOT apoi se gândea pentru mai bine de 1 minut până ce logo-ul Windows apărea pe ecran. Când nu se întâmpla, sistemul putea fi folosit după aproximativ un minut şi 50 de secunde. Sincer, nu am fost niciodată deranjat de aceşti timpi mari, pentru că, mai mereu, când vin acasă de la muncă PC-ul este ori deschis, ori apăs butonul de power şi mă duc să mă schimb, toaletă, spălat pe mâini, puţină apă minerală şi aşa mai departe. Când mă aşez pe scaun, sistemul deja aşteaptă după mine. Nu am investigat niciodată de ce nu se deschide mereu până în două minute, am presupus doar că placa de bază verifică toate dispozitivele conectate. Aveam/am alte 4 HDD-uri (dintre care unul ATA), unitate optică, placă de sunet, wireless, plus alte 8 periferice conectate pe USB. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat la serviciu să descopăr un sistem blocat în faza de BOOT pentru că placa de bază nu putea să vadă ce e la capătul celălalt al unui cablu USB prea lung pentru binele lui. Sincer, dacă faza de start va deveni mult mai rapidă, pe mine nu o să mă ajute cu nimic, DAR, în cazul în care descopăr că un SSD nu ajută experienţa de joc, măcar am o scuză.

Mai departe am testat două jocuri în care timpii de load m-au scos din sărite, aici chiar mă aşteptam să văd o diferenţă în momentul în care schimbam HDD-ul. Ca mai sus, am cronometrat cam cât îi ia jocului să pornească, să dea load ultimei salvări (mereu aceeaşi în cadrul testelor) şi până în momentul în care puteam juca propriu-zis.


Diferenţele dintre primul Start în joc şi restul au sens. În momentul în care pornim pentru prima dată o aplicaţie, Windows-ul mută în memoria RAM şi în cache-uri, datele de care are nevoie. În momentul în care oprim şi repornim jocul, Windows-ul refoloseşte datele deja stocate. Restul este doar viteză de transfer (în cazul în care jocul face stream de pe HDD) şi viteză de calcul (cât de repede dezarhivează, aranjează şi calculează procesorul datele primite). 25 de secunde în cazul unui Quick Load nu par aşa multe, dar există momente, în aceste jocuri, în care ceva nu iese cum vrei şi te trezeşti că trebuie să dai 10 QL-uri. Ţi se urcă la cap şi ai impresia că mai mult stai decât joci. Lângă aceste teste am adăugat şi LightRoom şi Photoshop, două programe grele pe care le folosesc, după cum spuneam, destul de des.

Am trecut apoi la teste mai serioase, dar care, din păcate, nu credeam că o să fie afectate în vreun fel de instalarea unui SSD.

Am mers pe aceeaşi idee, de ce să folosesc benchmark-uri specifice (ca 3DMark) când pot instala, rula şi testa, jocuri adevărate. Am ales Crisys şi Metro, pentru că vin cu propriile module de test, in game, care permit condiţii de laborator, cu foarte puţine variabile, prin comparaţie cu Fraps, care îţi calculează un Average FPS şi îţi spune care a fost Minimul, dar nu poate recrea exact aceleaşi situaţii in game. În cazul State of Decay m-am gândit să testez dacă o tură cu maşina pe harta imensă a jocului va fi oarecum diferită. Mă gândeam că e imposibil pentru joc să pună totul în memoria RAM, mai ales că eu am doar 4 GB, şi că astfel îl voi obliga să facă streaming de pe HDD (să caute şi să mute datele de care are nevoie în timp real – jocul nu are ferestre de load). Rezoluţia este mică datorită monitorului pe care l-am păstrat expres, pentru a nu fi obligat să upgrade-z sistemul. Setările alese au fost de obicei cele maxim posibile, cu Blur şi VSync oprite – aici, aceste opţiuni nu îmbunătăţesc vizual experienţa de joc. Ba din contră. Crisys-ul a dovedit, încă o dată (după 8 ani de zile) că poate îngenunchea un sistem, ce optimizare proastă. Iar testul nu este unul plin de acţiune şi explozii, doar o cameră care se plimbă rapid pe plajă şi printre palmieri. Average FPS-ul s-a stabilizat undeva la 36-37. Banchmark-ul lui Metro LL Redux arată, în schimb, incredibil, cu zeci de explozii şi inamici, cu schimbări bruşte de iluminare, Tessellation şi aşa mai departe. Sistemul este, bineînţeles, îndoit şi testul arată din loc în loc ca un slide-show. State of Decay poate fi jucat fără probleme cu toate detaliile la maxim, acel minim de 18 frame-uri apărând rar, în momentele în care, cel mai probabil, jocul adaugă inamici sau aşteaptă după o textură – nu am putut observa exact ce se întâmplă când sughite. Cu două jocuri la limita dintre jucabil şi nejucabil, mă întrebam dacă…