SSD – un upgrade logic pentru gaming? Ce, cum, teste, review şi how to.

De ceva ani mă tot bântuie un gând, să-mi iau un SSD (Solid State Drive). Site-urile de specialitate m-au înnebunit cum că e cel mai bun şi ieftin upgrade posibil, că-mi va înviora sistemul, că e sarea în bucate şi aşa mai departe. „Ieftin pe dracu”, mi-am spus, când toată lumea începuse să vorbească despre ele. „Sute de Euro pe un hard disk (HDD) de doar 128 GB(?), doamne iartă-mă! Las’ că sufăr!” Cele de 64 GB erau de neînţeles pentru mine, mai ales că la acea vreme Steam-ul nu te lăsa să instalezi jocuri în mai multe locaţii. De ce aş cumpăra un astfel de HDD, dacă nu aş avea loc să instalez pe el mai mult de două-trei jocuri serioase? Nici cele de 128 nu prea aveau sens, la cum se umflă Windows 7, dacă-l laşi în pace, dar… m-aş fi străduit. 3-4 ani mai târziu, situaţia s-a schimbat. Prețurile SSD-urilor din zona 250 GB au ajuns, în sfârşit, sub bariera psihologică de 100 de Euro. Eram pregătit să fac saltul, dar nu prea erau bani, totuși, la aceste sume şi capacităţi, parcă nu-ţi pare rău (asta dacă într-adevăr ajută) – poţi să dai banii şi să uiţi de ei. Am tot păsuit de la o lună la alta achiziţia, mai mult pentru că nu eram convins că o să îmbunătăţească vizibil partea de gaming, adică ce mă interesează cel mai mult. În momentul în care Amazon m-a lovit însă cu o promoţie – un SanDisk Ultra II de 480 GB la doar 150 de Euro – nu am mai putut refuza.

Dar, să începem cu începutul. Nu ştiu câţi dintre voi au văzut măruntaiele unui hard disk clasic. În mare, aceste componente funcţionează asemănător cu vechile picupuri. Înăuntru găsim unul sau mai multe discuri (numite platane) şi capete de citire/scriere. În momentul în care sistemul de operare, sau programul x, are nevoie de date, capul se mişcă în zona corespunzătoare şi începe să citească. Dacă datele sunt folosite frecvent, majoritatea programelor (sau Windows-ul) le vor muta în memoria RAM, de unde pot fi accesate mult mai rapid decât de pe HDD. Această practică eliberează şi lasă hard-ul să caute după alte şi alte date. Capul de citire nu atinge platanul, aşa cum se întâmplă cu picupurile, ci pluteşte foarte aproape de suprafaţa lui. Motiv pentru care nu este recomandată mişcarea sistemul în timp ce funcţionează, pentru că s-ar putea ca acele să lovească discurile şi să le zgârie suprafaţa fină. Până una alta, datele stocate pe un hard disk sunt cele mai importante, pentru că orice altă componentă poate fi înlocuită în momentul în care cedează, dar dacă pierdem un proiect la care am lucrat ani, sau pozele pe care le-am strâns toată viaţa… Laptopurile au cel mai mult de suferit din acest punct de vedere, iar producătorii au tot îmbunătăţit tehnologiile. Avem protecţie la vibraţii, capete care se retrag de pe suprafaţa platanelor, Windows-ul opreşte HDD-ul dacă nu este folosit, au fost create sisteme de verificare a integrităţii datelor, dar şi a mecanismelor şi aşa mai departe.

IBM 350 – primul HDD creat pus la muncă. Cca 1958 – 3.56 MB.

 
În acest moment HDD-urile clasice au rămas singurele componente cu părţi mecanice dintr-un calculator (câţi dintre noi mai folosim unităţi optice – CD-uri; DVD-uri?) şi, incredibil, au reuşit să ţină pasul cu tehnologia pentru mai bine de… 50 de ani. Ce se întâmplă la nivel fizic, vitezele atinse atât la citire, accesare şi scriere, cât şi optimizările, îmi par din domeniul fantasticului. Un hard disk modern, dar banal, lansat acum mai bine de 3 ani, ca de exemplu ST1000DM003, un Seagate de 1 Tera, cu 7200 de rotaţii pe minut şi un cache de 64 MB, a ajuns să scrie şi să citească în medie undeva la peste 150 de MB/s. Timpul de acces fiind sub 15 milisecunde. Asta înseamnă că în a 15/1000-a parte dintr-o secundă acul poate ajunge la oricare informaţie cerută. După care platanele încep să-şi mărească viteza, până la 7200 de rotaţii pe minut (turaţii mai mari decât cele ale majorităţii motoarelor maşinilor normale), pentru a citi, transfera sau scrie, cât mai rapid datele. Acesta este şi motivul pentru care mulţi recomandă o defragmentare periodică a hard disk-ului, pentru că nu vrem ca datele să fie împrăştiate şi capul de citire să trebuiască să sară (prea des) din loc în loc pentru a le găsi. Dacă nu sunteţi încă impresionaţi, gândiţi-vă că pentru a citi litera „a” un hard disk trebuie să citească de pe suprafaţa platanului 9 biţi: 01100001. 150 MB/s înseamnă 1,200,000,000 biţi într-o secundă. Citirea mai e cum mai e, dar ST1000DM003 poate chiar şi (scrie) rearanja magnetic 1,200,000,000 de mici spaţii într-o secundă.

Seagate Cheetah 15K.7 ST3600057SS. 15000rpm – 600GB – 250 Euro

 
Limitele tehnologice nu au fost atinse, HDD-uri clasice cu peste 7200 de rotaţii pe minut sau timpi de acces mai mici există de mult timp, platanele au devenit şi ele din ce în ce mai dense, deci, la aceleaşi turaţii pot fi citite mai multe date, dar, materialele necesare pentru a construi harduri mai potente sunt din ce în ce mai pretenţioase, preţurile produsului final devenind neprietenoase cu utilizatorii normali. Cum puterea de procesare numărul tranzistorilor dintr-un procesor continuă să se dubleze la fiecare doi ani, creşterea în performanţă a PC-urilor moderne este una exponenţială. În anumite condiţii procesoarele de generaţie nouă au ajuns să poată administra, cere şi sorta, mult… mult mai mult de 150 de MB/s de date. Hard discurile clasice au început să gâtuie sistemele moderne şi era nevoie de o nouă soluţie. De exemplu -> hardurile pline cu cipuri de memorie în loc de platane.

Intel X25-E 32GB SSD. 2008. 720$.

 
SSD-urile (solid state drive-urile) nu sunt o invenţie nouă, hard discurile de acest tip sunt vândute încă din 1976. Costurile erau însă, puţin spus, prohibitive. În 1978 un gigabyte de RAM SSD ar fi costat 1 milion de dolari. Norocul nostru că piaţa de memorii a crescut la rându-i exponenţial, la fel ca şi capacitatea şi viteza de scriere, citire şi acces. În 2006 utilizatorii de laptopuri au început să înţeleagă beneficiile posibile, exista cerere, pasiune, interes. În 2008 Intel a lansat pentru consumatorul de rând X-25E, un SDD de 2.5” (dimensiune standard pentru laptopuri) şi 32 GB. Latenţă de doar 75 microsecunde, 250 MB la citire şi 170 pentru scriere. Hardul se bătea de la egal la egal cu soluţiile enterprise. În 2009… hm… modulele de memorie din SSD-uri au devenit la fel de dense ca şi platanele… aceeaşi capacitate putea fi înghesuită în dimensiunile standard – 2.5 şi respectiv 3.5 inch. În 2010 piaţa ajunsese să aibă venituri de miliarde de dolari. În 2011 SSD-urile de tip SATA 3 de 2.5” atingeau 500 de MB/s atât la scriere, cât şi la citire. În 2014 preţurile SSD-urilor de 256 GB au scăzut sub 100 $. La sfârşitul lui 2015 se preconizează că preţurile vor ajunge undeva în zona 70.

19 Comments

  1. Licaon_Kter mai 11, 2015
    • 9think mai 11, 2015
    • ncv mai 11, 2015
    • ncv mai 11, 2015
    • 9think mai 12, 2015
    • ncv mai 12, 2015
    • ncv mai 12, 2015
    • ncv mai 11, 2015
  2. Drow mai 11, 2015
    • ncv mai 11, 2015
    • ncv mai 12, 2015
  3. Octavian-Paul mai 12, 2015
  4. mahri726 mai 13, 2015
    • hainoroc mai 13, 2015
    • ncv mai 13, 2015
  5. Caleb mai 13, 2015
  6. Caleb mai 13, 2015
  7. Popculture Denial mai 24, 2015
  8. Dudu decembrie 21, 2015

Leave a Reply