3D World este unul dintre cele mai contrariante titluri pe care le-am jucat anul acesta. Înainte de a-l cumpăra mă uitam peste notele review-urilor și-mi spuneam: „îți dai seama câtă putere? Să faci mereu „același” joc și, totuși, cu fiecare iterație, să aduci ceva nou, suficient de surprinzător, perfect implementat. Să reușești să impresionezi și uimești încă o dată, mai ales pe cei care, cel mai probabil, au jucat toate titlurile Mario lansate în ultima perioadă. Oameni în toată firea, nu copii, mulți dintre ei anti-Nintendo, sau înrăiți de timp.” Da, se mai întâmplă să vorbesc cu mine, dar nu vă faceți griji, am înțeles că nu e o problemă până nu începi să-ți și răspunzi.
 

 
Bucuros, am introdus ulb-yar-ul în consolă (toate ‘CD’-urile Wii U sunt de fapt blu-ray-uri scrise invers) și m-am scufundat cu drag, pentru a cincea oară în ultimii doi ani, în universul Mario. Și am jucat, și am jucat, o lume, două, cinci… Așteptând să devină cu adevărat interesant. Găseam sclipiri ici-colo – o porțiune plină de umbre, o super putere care te multiplică, un secret ascuns inteligent, dar, imediat ce vroiam mai mult, nivelurile se terminau. Jocul suferă, incredibil, de prea multă varietate. Este un parc de distracții enorm, plin de atracții, jucării și aventuri, dar toate aceste evenimente sunt prea scurte, prea îngrămădite, prea asemănătoare, cu cele ale celuilalt parc. Jocul nu-ți dă timp să le înțelegi, sau să le absorbi magia.

Acum, nu mă înțelegeți greșit, gameplay-ul nu este diluat, Nintendo a dus formula la perfecțiune cu acest nou titlu 3D. Dacă în Galaxy camera te mai frustra din când în când, aici nimic nu te va mai deranja, dacă mori, e numai vina ta. Sau, mă rog, ai încercat o nefăcută, ai fost prea sigur pe tine, surpriză, groapa doi e fără fund, sau albinuța asta nu e așa drăgălașă ca celelalte etc. De fapt, din punct de vedere al platforming-ului – sărituri, lovituri, transformări, prinderi și așa mai departe – noul Mario este peste toate consoartele 2D cu pedigreu pe care le-am încercat în ultima perioadă – Rayman Legends, sau Donkey Kong Country Returns, printre ele. O performanță incredibilă, cu atât mai greu de atins într-un mediu 3D. De altfel, producătorii au ținut să aibă un framerate fix de 60 de cadre pe secundă, tocmai pentru a fluidiza gameplay-ul. Numărul mare de cadre impunând și animații deosebite, iar Nintendo nu se dezminte. Naturalețe, eleganță, cursivitate.

 
Dacă nu ați jucat până acum niciun alt Mario în 3D, sunt toate șansele să-l deschideți pe acesta și să-mi spune-ți că am înnebunit. Jocul nu e de faultat, este o nebunie de carusel, care te poartă prin 1001 povești, scurte și savuroase. Când ai însă experiența celor două titluri Galaxy… Stau și dezbat dacă e normal să faultez un joc perfect executat, doar pentru că nu vine cu grandoarea și coeziunea de care a dat dovadă un altul, care deși are Mario în nume, face parte dintr-o cu totul altă serie.