Noul titlu nu m-a mințit în niciun moment cum că ar fi un Galaxy, dar, totuși, nu pot să nu remarc câteva minusuri. În primul rând este foarte ușor, mult prea ușor. Am zburdat prin primele 4 lumi și am colectat fără probleme toate bonusurile. În Galaxy, dar mai ales în Galaxy 2, nu de puține ori mă opream în loc și priveam tâmp la una din steluțe. O vedeam, dar n-o puteam ajunge. Dădeam ture mini-planetelor pe care mă aflam pentru a înțelege ce e de făcut și gamer-ul din minte râdea a platformer-puzzle + explorare(!). Sau, și mai „rău”, știam că trebuie să mai găsesc o steluță, pe o planetă mică, dar… unde?

 
În 3D Word sunt prea puține astfel de momente, deși sunt aproape de două ori mai multe steluțe de găsit, plus o ștampilă, per nivel. Platforming-ul(?), la fel. Există porțiuni în Galaxy extrem de dificile, cu boși răi, sau bucăți de teren care te obligă să memorezi secvențe de butoane, în timp ce aici nu am găsit decât clasicul „sari în capul lor” sau „atacă-le zona sensibilă de 3 ori” și gata… Povestea(?)… În Galaxy lega toate elementele jocului între ele, le dădea sens, valoare. Mare lucru pentru un astfel de joc. Steluțele erau vii, aveau personalitate, te ajutau în călătoriile tale. Bănuții găsiți erau cu adevărat valoroși, ba chiar aveai nevoie de o anumită sumă, dacă vroiai ca „bișnițarii” să te ajute cu o extra cale de urmat. Aici însă… story-ul este ca și inexistent. Steluțele sunt simple obiecte, care-ți vor deschide sec, dacă ai suficiente, anumite porți. Galbenii fiind și mai puțin importanți. Pentru că nu oferă decât o extra viață la fiecare sută. Într-un joc ușor, care nu te faultează oricum prea tare dacă rămâi fără inimi.

 
A existat un moment de consternare în care valoarea lui 3D World nu depășea în mintea-mi un mediocru 7.5. Citeam review-urile colegilor și nu le înțelegeam entuziasmul… mă gândeam că poate mi-a scăpat ceva… și am găsit! Cooperativul local. Titlul poate fi jucat în doi, trei sau patru, pe același televizor, așa că, în lunile imediat următoare achiziției, am tot invitat prieteni pe la mine, cu scopul ascuns de a-i „forța” într-un joc de Super Mario. Pe scurt, Nintendo mi-a dovedit că este în continuare regele petrecerilor de acest tip. Singura companie care încă știe care este punctul forte al consolelor – multiplayer-ul local, cooperativ, competitiv, sau de party – nu contează, multiplayer local să fie. Păcat că sunt niște sălbatici în relațiile lor cu ceilalți producători de jocuri – dacă ar avea suportul lor, nu ar mai avea nici un concurent. Sony și Microsoft nu știu ce să mai facă pentru a-și transforma propriile console în computere, un deziderat fără sens, pentru că acestea din urmă sunt și mai puternice și mai versatile.