Pe de altă parte, cele mai multe titluri AAA recente nu se pot mândri cu statutul de “cult game” sau cu aprinderea scânteii unui întreg curent artistic. La naiba, majoritatea jocurilor cu buget masiv nu te mai pot ţine în faţa monitorului/televizorului două ore, căci generează repejor stări de plictiseală, amăgire, regret pentru banii cheltuiţi, ba chiar sictirul ăla de “Iarăşi am cumpărat un joc de rahat din cauza hype-ului!”. Aşadar, undeva în evoluţia jocului video (ori a teoriei jocului video), ceva s-a defectat îngrozitor, trimiţând industria într-un plonjon sortit dezastrului, unde se investesc milioane de dolari, iar rezultatele sunt cel mult mediocre.

Să fie teoria jocului modern atât de diferită – până când devine o formă pervertită de alchimie –şi jocurile de duzină doar o altă metodă malonestă de a scoate aur din nimic? Oare curentul indie cu iz retro este un răspuns legitim la ameninţarea tot mai apăsătoare? Este Aidan un hipster? Mai degrabă, industria a pierdut din vedere conexiunea sinergetică dintre grafică, sunet, poveste şi gameplay, concentrându-se exclusiv pe valorificarea unei singure calităţi. Ne băgăm milioanele într-un nou engine, aşa că nu te aştepta la un gameplay nemaivăzut. Trecem la o nouă generaţie de console şi pompăm bani în hype, aşa că mulţumeşte-te cu câteva tech demo-uri vândute la preţ de capodoperă. În unele cazuri (vezi Call of Duty), situaţia a devenit comică, aproape grotescă. Asemenea cazuri mă dezgustă!

Dar nu toate jocurile moderne sunt lipsite de esenţă. Seria Bioshock este un exemplu perfect când vinde vorba de relaţia armonioasă dintre artă, poveste şi subiect. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Portal 2. Numai că eu am ales imaginea feature din acest articol cu un scop precis. Creată de userul Deviant art elemental79, ea simbolizează contopirea modernului cu simbolurile jocurilor clasice, cărora noi le spunem “retro”. Doom la rezoluţie înaltă este un moment gameristic sfânt, emblematic pentru tendinţa noastră umană de a ne întoarce la valori consacrate, solide, ce ne oferă siguranţă. Aş pune pariu cu ochii închişi pe faptul că cei mai mulţi dintre voi aţi juca mai degrabă un multiplayer BROFORCE decât viitorul Call of Duty, deoarece aroma confortului clasic este prezentă în primul şi cu certitudine inexistentă în cel de-al doilea, după cum s-au străduit producătorii să ne confirme an de an. Sigur, inclusiv opinia mea este una pur subiectivă şi trebuie luată cu un vârf de sare. Totuşi, ce proces se află în spatele mecanismului nostalgiei? Michael, realizatorul Vsauce, explică excelent teoria din spatele senzaţiei, alături de un invitat special:

Prin urmare, am putea concluziona că sinergia şi nostalgia sunt două fenomene subiective paralele, dar prezente în acelaşi loc, rezultate ale unor producţii apărute tocmai din cauza sucombării industriei jocurilor video la nivel înalt. Momentan, soluţia salvatoare se află în mâinile producătorilor indie (sau a celor semi-independenţi), motivaţi chiar de către cele două. În ce fel vor evolua jocurile şi care este următorul prag al teoriei gameristice? Voi încerca să vă ofer răspunsurile într-un episod viitor. Până atunci, rămâneţi cu un citat din Shigeru Miyamoto:

“Scopul evident al jocurilor video este cel de a distra oamenii, surprinzându-i cu noi experienţe”