Cum prognozam prin august trecut, Telltale nu au nici cea mai mică intenţie momentan de a altera reţeta care a crescut un cozonac aşa frumos precum TWD. Raportul dintre curgerea evenimentelor şi gameplay a rămas neschimbat, dacă nu cumva balanţa s-a înclinat şi mai pregnant în favoarea dezvoltării psihologiei personajelor şi a chimiei dintre ele. În WAU, puzzle-urile care fac uz de obiectele din inventar sunt cvasi-absente, în timp ce în celălalt astfel de ocazionale şi banale distracţii restabilesc pentru scurt timp aparenţa unui adventure tradiţional.

Sunt parcă mai intense, mai dinamice şi mai amuzante luptele în Fabletown, în care trebuie să te foloseşti contra cronometru de decor sau de slăbiciunea adversarului, deoarece Bigby este cel care provoacă şi întreţine conflictele de obicei. Cu totul altfel stă situaţia în TWD, unde acestea pun mai mare accent pe elementul de survival, pe tensiune dramatică şi pe violenţă mai viscerală. Una este să vezi caftul a două personaje fantastice care nu se pot efectiv omorî, alta este să trebuiască din perspectiva unei fetiţe să înfigi un ciocan în scăfârlia cuiva, fie el şi nemort.

Per total însă, TWD2 pare a fi mai variat la capitolul gameplay, iar TWAU mai liniar, orientându-se spre o desfăşurare de tip detectivisto-poliţist – adunarea de indicii şi tragerea de concluzii aferentă. M-a surprins să constat că alegerile radicale, răspântiile de poveste sunt foarte puţine la numar, cu osebire în cel de-al doilea, unde până acum n-am întâlnit situaţii de viaţă şi de moarte, ci situaţii mult mai prozaice. În sezonul al doilea de moroi, e de înţeles că acestea sunt mai reduse: dlc-ul a dat deja naştere prea multor fire divergente. Să aşteptăm optimişti, dar e clar că mi-aş dori mai multă variaţie şi interactivitate atunci când combat alături de Wolf.

Spuneam că întâlnirea cu universul Fables e destul de incitantă, iar la această primă impresie contribuie în mod hotărâtor partea tehnică. Grafica este ireproşabilă din punct de vedere estetic, mizând pe un ecleraj în primul atmosferic, realist doar în subsidiar, cu tonuri când mate, când stridente, dar întotdeauna potrivite decorului şi potenţând încărcătura scenei. E vorba aici şi de obiectele fanteziste răspândite peste tot, de personajele care vin din mitologii şi culturi diferite, de combinaţia de metropolă contemporană şi magie de iz medieval – grafica reuşeşte să fie liantul ideal între aceste elemente disparate, realizând o simbioză din ceea ce ameninţa să se scufunde în kitsch. Iar mai apoi, muzica, un dark jazz minimalist de foarte bun gust, cu bucăţi puţin picante unde o cere ritmul acţiunii, dar care reuşeşte să susţină magistral atmosfera de tristeţe obosită ce pare să domine personajele din Fabletown.

Sezonul al doilea din TWD ne-a adus doar îmbunătăţiri insesizabile pe partea de grafică. Animaţiile faciale şi corporale sunt la ani lumină de ce aţi putut vedea în Two Souls, de exemplu, dar să luăm ca atenuantă că stilul trebuie să respecte banda desenată şi ca parte plină a paharului faptul că rulează perfect şi pe configuraţii depăşite bine. În schimb, interpretarea vocală este la cotele cele mai înalte, în continuare. A fost cooptat şi Michael Madsen, celebru pentru aerul flegmatic şi vocea gâjâită din atâtea roluri de pungaş mai mult sau mai puţin ieftin. Dacă e să mă iau după destinul majorităţii personajelor sale, ar trebui să termine treaba înainte de sfârşitul sezonului.