Să se dea cîte-o tonă, s-ajungă la fiecare!

M-am tot gîndit zilele ăstea ce s-ar întîmpla dacă bogățiile subterane (despre care știm cu toții că sunt un catralion de milioane, sunt sub pămînt și ni le fură străinii) ar fi distribuite poporului, cum visează toți care l-ar vrea pe Ceașcă/Țepeș/Pavel Chinezu/Skeletor/Green Lantern de la Afumați înapoi la cîrma țării ca să dea minereu gratuit poporului.

Ei bine, în acel univers în care o părticică din Subteran e a mea cu mult înainte de moarte, eu locuiesc la țară.

Mă trezesc la nouă dimineața, o dată cu zăganii vărului Șpîrlă, să deschid la pokemoni și să le arunc o vadră de caviar în troacă. De unde caviar? Păi cu o seară înainte am muls cele patru păstrugi pe care le-am primit anul trecut, cînd s-au dat bogățiile acvatice săracilor. Atunci nu eram bogat. Păstrugile, săracele, n-au dat foarte multă icră. Bașca, Monalisa, păstruga pe care-o s-o dau mîine la montă vecinului care-a căpătat un morun campion, a dat din coadă și mi-a vărsat șuștarul în tot Canalul. Căci, în acel Univers, am și un Canal în fața casei. Săpat de o brigadă de intelectuali vînjoși, ca să-mi poată veni păstrugile acasă de la păscut pe Dunăre. Dar nu-i bai. Am doar trei pokemoni, încă godaci, și nu mănîncă mult caviar. Pînă la toamnă îmi mai fată Monalisa și o să am cinci, poate șase păstrugi de muls. Faină-i viața, Doamne!

La zece și jumătate ies în uliță, să curăț găinațul de acvilă din fața casei. Eu n-am vrut acvile cînd s-au distribuit bogățiile văzduhului, dar vecinul de peste drum a luat vreo șapte și, ale dracului, toate se spîrcîie în fața casei mele, de parcă ar ști că nu suport acvilele.

Afară e un alt vecin ușor îngrijorat.

“Auzi, vecine, la tine au venit cu bauxita? Ieri trebuia să se dea bauxita pe strada noastră, da’ n-am fost acasă.”

 “Au venit, vecine”, îi răspund eu binevoitor. “Cinci tone de căciulă. Le-am dat o țuică, mi-au și descărcat-o. Acu’ e în beci. Și-a venit numai bine. Mi-a mai rămas o tonă de luna trecută, da’ a făcut viermi și-a trebuit s-o arunc.”

Vecinul e dezamăgit. Dar e vina lui. În loc să stea acasă, să își aștepte bauxita ca toți de pe strada nostră, l-a mîncat în fund să meargă la primărie să întrebe dacă s-a făcut și cînd se dă wolframul. De parcă wolfram i-ar trebui. N-are cu ce să-și încălzească familia, că și-a băut antracitul pe două luni înainte să-l primească, daʼ pîrlitului îi arde de wolfram.

“Asta e vecine, dacă nu stai acasă, n-are cine să le deschidă poarta și ei nu ți-o lasă în fața casei. Statul îți dă bauxită, daʼ nu ți-o bagă în pivniță dacă nu ești și tu acolo. Luna viitoare stai acasă, ca toți oamenii, și primești.”

Vecinul se uită urît la mine, dă să zică ceva, dar se răzgîndește cînd îmi vede lopata de tungsten strălucind în soarele dimineții. Intră în curte trîntind poarta în urma lui. O bucată de sare se desprinde din stîlpul porții și se sparge de pămînt cu un zgomot sec, speriind de moarte cele trei vaci care lingeau cu înverșunare celălalt stîlp. Și i-am zis că n-are rost să-și placheze stîlpii cu sare, că vine marmura într-o săptămînă. N-ai ce-i face, nu toți sunt gospodari și răbdători ca mine.

Intru din nou în curte și-mi croiesc cu greu drum printre mormanele de cocs. Mă împiedic de-un bolovan de azurit și înjur ca un grăjdar.

“Țuțuleeee, ce paștele mă-tii ți-am spus să faci după ce te joci cu azuritul? Să-l pui la loc de unde l-ai luat, grijania ta de derbedeu, că altfel iar te trimit la grădiniță cu ghiozdanul plin cu pirită, să rîdă toți de tine”

N-aude, se joacă de-a v-ați ascunselea în fundul curții, prin mina de fier primită de la primărie în 2007. Ce scandal a ieșit atunci. Așteptam minereu de două luni, și într-o dimineață ne trezim fiecare cu cîte-o mină la poartă. Copiii s-au bucurat, că era răcoare în ele, daʼ ce să fac eu cu o mină de fier? De-aia l-am pus pe Ștefan cel Mare ministru al Împărțelii, să-mi scot singur minereul? Ne-am înarmat toți, fiecare cu ce-a găsit prin gospodărie, unii cu stalagmite, alții cu pari de quartz cît mîna de groși, și ne-am dus toți la primărie. Șarpele de primar s-a scuzat că așa a primit și el de la centru, dar după ce l-am scuturat puțin a recunoscut că a tras vagonetele cu minereu pe linia lui, iar nouă ne-a dat minele care-i rămăseseră de la începutul mandatului, cînd aprobase o exploatare de rodocrozit pe pășunea comunală. E de la sine înțeles că n-a văzut nimeni din sat nici măcar un gram de rodocrozit, ceea ce ne-a înfuriat și mai tare. Dar acum e bine, minereul de fier vine la o lună jumătate și are și ceva cupru prin el.

Șchiopătînd, ajung în cerdacul de iridiu și mă tolănesc într-un fotoliu tapițat cu mătase naturală (am prins ceva și din bogățiile dudului). Mă uit mulțumit prin curte și îl opresc din fugă pe băiatul meu, Țuțu, care vroia să-și umple pistolul cu apă grea de la centrala nucleară făcută de tata la strung. Îl pun pe genunchi și amîndoi sorbim curtea din ochi.

“Țuțule, ascultă la tata, e bine să ai bogății subterane. Pentru tine le ține tata, că în ziua de azi nu te mai ia nimeni fără cîteva tone de bauxită. Ești tînăr, n-ai prins vremea cînd bogățiile ni le luau străinii și-a trebuit să muncesc patru ani pentru cele trei grame de aur de pe degetul maică-tii. Fii vesel, băiatul tatii, acu fugi la joacă, dar nu pe lîngă piscină, că n-a mai avut tata loc în rezervorul din Luncă, și a trebuit să bag țițeiul de săptămîna asta în bazin”

Îl pup pe frunte și mă uit cu drag la el în timp ce fuge exact spre piscină. Una le zici, alta fac… Cînd a auzit că n-are voie, a uitat de pistolul cu apă grea, și-acu defilează cu o pancartă în jurul piscinei, în timp ce fetele vecinei, care naiba știe cînd au apărut în curte, curăță găinile de țiței …

Adorm în fotoliu în timp ce citesc Capitalul și am un vis urît. În visul meu, un tir austriac transporta lemne în Ungaria.

Mă trezesc pe la vreo nouă cu gîtul puțin uscat. Beau o gură de apă și trag un scuipat pe o grămăjoară de carbid care începe să sfîrîie plăcut…

Mă mai învîrt puțin prin curte și mă duc să rînesc la pokemoni, după care ies în fața porții să-mi iau păstrugile din canal. Sunt cam agitate, nu-mi vine să le mulg, că poate iar îmi varsă șuștarul, așa că renunț. Văd eu ce dau de mîncare pokemonilor mîine. Trebuie să vină dolomitul, le pun un bolovan în față, să-l lingă toată ziua.

Băi, cum trece timpul cînd ai minereu. Nici nu-mi dau seama că s-a lăsat întunericul.

La unsprezece noaptea, după ce-am mai dat un rînd de caviar la pokemoni, mă culc pe o movilă de pepite, că n-am mai avut loc și pentru ele în șopron (unde cuprul pe șase luni zace neatins) așa că le-am depozitat în dormitor. Nu pun bine capul pe pernă, că în jurul meu se face lumină ca ziua și cineva-mi claxonează la poartă ca un îndrăcit.

Futu-i! A venit basculanta cu uraniu!

 

2 Comments

  1. 1
    dante-sama spune:

    “Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se indeplineasca” cum spune un vechi proverb moralizator. M-a amuzat copios mugetarea 🙂
    Asta-i problema romanului, noi doar vrem, ce naiba vrem bogatiile pamantului ca sa nu le mai dam strainilor, si le vrem impartite tuturor, ca tara-i a tuturor romanilor. Dar resursele pe care le avem trebuiesc extrase, procesate si valorificate. Nu vrem ca o firma straina sa vina sa faca asta, dar nici nu facem absolut nimic pentru a le valorifica. Si nu o sa inteleg niciodata de ce nu se poate…a ba da, coruptia.

  2. 2
    Cristian spune:

    cel mai tare articol EVER ! 🙂

Leave a Reply