Undeva în august 2013, Patrick Plourde, director Far Cry 3, a prezentat pentru prima oară Child of Light. Un basm inspirat de arta epocii de aur a cărților ilustrate pentru copii. O combinație între Limbo și Final Fantasy 6, adică un platformer side-scroller, cu lupte pe ture. Creat cu ajutorul motorului Ubi Art, în antiteză cu tot ce înseamnă AAA. Un joc lin, mic și „feminin”, care nu împinge violență și testosteron pentru a vinde mai mult.

Comunitatea a reacționat frumos și și-a arătat interesul și suportul pentru proiect, de ce nu, suna minunat. Ubi s-a bucurat la rându-i (poate nici măcar nu se aștepta la un astfel de răspuns) și și-a pus grozav de eficientul departament de publicitate la treabă. Filmulețele arătau demențial, luptele păreau că folosesc într-adevăr un sistem pe ture asemănător cu cel din FF6 sau Grandia, puteai întrevede sensibilitățile și strategiile pe care va trebui să le pui în practică. Echipă mică, dedicată, din care o treime erau femei. Toată povestea și dialogul în versuri? Doar 15 euro!!!
 
 
Comunitatea a luat foc, iar cu o lună înainte de lansare IGN scria „vă plac RPG-urile clasice SNES, ca Final Fantasy VI sau Chrono Trigger? Grafica superbă a lui Rayman Origin și Legends? Dar eleganța vizuală, audio și arta poetică a filmelor ca Amelie?” În primul rând, WTF IGN!? Nu compari niciun joc cu Chrono Trigger, pentru că sunt 99.9% șanse să-l condamni. În plus, nu există momentan jocuri care pot fi comparate cu Amelie, de fapt, ca și comedie romantică, dacă mai găsești două-trei alte filme la același nivel e mare lucru… Dar mă rog, ați înțeles ideea, hype-ul atinsese niște cote absurde și în mintea tuturor două cuvinte au început să sune din ce în ce mai tare. Final Fantasy clasic și JRPG! O capcană în care Ubi a căzut și s-a julit, pentru că, la fel ca toți ceilalți mari producători, nu a înțeles cât de mare e foamea de JRPG-uri bune. Mai ales pe PC.

Surse de inspirație: Arthur Rackham (maestru ilustrator, Anglia ~1900), Edmund Dulac (maestru ilustrator, Franța ~1900) și Yoshitaka Amano (art designer – seria Final Fantasy, colaborator Child of light)

 
Fanii genului au pornit aventura plini de speranță, iar ce au descoperit… Dificultatea, chiar și pe hard, este o glumă… hard este… casual aici. Ultimele JRPG-uri cu adevărat speciale pe care le-am jucat au fost Xenoblade Chronicles și The Last Story. În Xeno trebuia să-ți scrii pe foaie locațiile monștrilor care aveau cu peste 10 niveluri peste tine și să revii, pentru că altfel nu aveai nicio șansă. În TLS puneai la muncă toate stratagemele pe care le cunoșteau componenții echipei în acel moment și de multe ori tot nu o scoteai la capăt. Asta pe normal, pentru că de obicei JRPG-urile nu oferă grade de dificultate. În CoL, am murit doar o singură dată pe tot parcursul aventurii (am ales hard) și atunci doar pentru că m-am întărâtat să nu apăs butonul de fugă și să schimb valențele armelor. Luptele sunt într-adevăr pe ture, dar sunt foarte simpliste, gameplay-ul fiind, din acest punct de vedere, penibil de comun. Un punct forte al JRPG-urilor este că te surprind mereu cu mecanicile de joc. În Xeno, purtătorul sabiei, putea vedea viitorul, iar jocul îți arăta în mijlocul luptelor dacă cineva din echipă va muri. Te chinuiai apoi să schimbi trasa timpului și câteodată mergea doar prin fugă, alteori prin interpunerea ta între focul inamic și colegi, sau pur și simplu prin refacerea vieții sau protejarea celor vizați cu un scut. Alteori, aproape tot ce făceai nu funcționa și rămâneai mereu perplex de cum a putut jocul să ghicească care-ți va fi sfârșitul. Doar unul din elementele mai deosebite, într-un joc de peste 120 de ore, care devine din ce în ce mai complex. În TLS puneai eroii în fața inamicilor și începeau să se lupte automat, lăsându-te pe tine să iei deciziile strategice, de echipă, să activezi extra puterile etc.