Assassin’s Creed Rogue reprezintă ultimul pas al celui dintâi salt conceptual realizat în cadrul francizei. Îmi este greu să-l privesc drept un capitol în totalitate nou, fiindcă legăturile cu Black Flag depăşesc barierele mecanicilor de joc şi pătrund până în pânzele albe – iar acest lucru reprezintă un avantaj destul de mare, căci, spre deosebire de Unity, AC4 şi derivatul său Rogue s-au bucurat de o recepţie majoritar pozitivă.

Dezvoltat de Ubisoft Sofia în colaborare cu Ubisoft Bucharest, Rogue introduce un personaj nou, Shay Patrick Cormac, şi o perspectivă originală asupra crezului Asasinilor. Subiectul explorat acum este trădarea, fiindcă avem oportunitatea inedită de a plonja în rândul Templierilor. Deşi mă aşteptăm la mai mult mister şi originalitate, povestea nu îşi depăşeşte condiţia de vendetă cu implicaţii obsesive, de tipul Revenge of the Sith. Bun şi aşa, fiindcă trecerea lui Shay în tabăra adversă are totuşi o justificare coerentă. Până la urmă, Rogue ştie exact ce vrea să ofere jucătorilor: lupte navale epice şi aventură „swashbuckling”, pe ţărmurile nordice ale coastei americane, printre gheţari, ba chiar şi în zona Apalaşilor. Perioada istorică aleasă de producători este Războiul de Şapte Ani, adică mijlocul secolului XVIII, ceea ce face posibilă conexiunea cu AC3, AC4 şi Unity.

Gameplay-ul a rămas în mare parte identic, începând cu sistemul ritmic de atac-respingere melee şi terminând cu extraordinarele încleştări maritime. Diferă doar ambarcaţiunea vedetă, Morrigan. Construită pentru a naviga atât pe ocean, cât şi pe râurile mai puţin adânci, corabia este înarmată suplimentar cu tunuri-revolver primitive, de tip Puckle, şi un sistem ce poate împrăştia ulei inflamabil. Dacă luăm în considerare faptul că acum inamicii pot aborda la rândul lor vasul comandat de Shay, un tablou superb începe să prindă culoare în Assassin’s Creed Rogue – acţiunea furioasă pe apele învolburate, cu gheţari periculoşi ascunşi sub valuri, desfăşurată între fumul tunurilor, flăcări şi atacurile om la om cu pistoale şi săbii, într-o furtună de zgomot, capătă dimensiuni fantastice. Or, din punct de vedere al bătăliilor navale, Rogue îşi depăşeşte părintele spiritual.

La polul opus, cel al aventurii terestre, Shay se descurcă de minune, pe formula mecanicilor last-gen. Asasinul-devenit-Templier a primit o armă inedită, pe care am considerat-o distractivă şi binevenită în arsenalul seriei: puşca cu aer comprimat. Iniţial am judecat neverosimilă ideea unei asemenea tehnologii în perioada Războiului de Şapte Ani, însă puţină cercetare wikipediană mi-a demonstrat contrariul, astfel de unelte letale pneumatice fiind folosite încă din 1580, cu eficienţă foarte mare. Locaţiile şi misiunile fuzionează solid, construind un mediu propice aventurilor, cu certitudine mai interesant decât cel parizian – sau cel puţin aşa am ajuns să îl consider eu, după experienţele contradictorii petrecute în compania lui Arno. Îmi vine greu să spun asta, însă Rogue – văzut ca o pseudo-expansiune – dovedeşte că suma părţilor depăşeşte întregul. Uneori, „more of the same” poate îmbrăca valori pozitive.

Nu lipsesc nici episoadele desfăşurate în prezent, din perspectiva unui proaspăt angajat Abstergo, oarecum similare cu cele din Black Flag. Sincer să fiu, mă puteam lipsi oricând de ele, chiar dacă mai condimentează puţin atmosfera. Datorită serviciului adus fanilor lui Edward Kenway, Rogue ocupă o poziţie aparte în familia Assassin’s Creed, Shay Cormac dovedind că are la fel de mult sânge în instalaţie. Am apreciat şi întâlnirile cu anumite personaje, printre care şi Achilles Davenport, Adéwalé sau Haytham E. Kenway. De asemenea, cercul arctic este o zonă impresionantă, în ciuda absenţei explorării subacvatice – imposibilă din cauza temperaturilor scăzute (inteligentă scuză, Ubi!). Acum, când Rogue pune capăt unei generaţii şi Unity ne-a luat bărcuţa fermecată, mă întreb dacă Victory intenţionează să o recupereze…